Prima zi a început exact cum trebuie, exceptând coada de la vama românească de la Albița, unde o doamnă, în loc să ne verifice bagajele, mânca semințe cu o nonșalanță înnebunitoare pentru zecile de mașini care o așteptau să își facă datoria. E un amănunt pe care vreau să îl menționez din cauză că a fost singurul minus al acestei călătorii.
Trebuie să mai adaug că am mers pe la vama respectivă, fiindcă drumul Chișinău-Ungheni se tot repară și nu se mai sfârșește. Dacă ții la mașină, preferi să faci câțiva kilometri în plus, decât să mergi prin gropi.
Apoi a urmat vizita la Iași, cu minunatele biserici și mănăstiri. Prima oprire a fost la Cetățuia, apoi am trecut prin centrul orașului. Curățenie, stradă pietonală, prețuri acceptabile, clădiri renovate. Deja ești, oricât am spune noi că Basarabia e România, în cu totul altă țară. Măcar pentru faptul că drumurile sunt excelente.
Seara s-a încheiat frumos, cu sărbătorirea cumnatului meu care a avut pe parcursul excursiei ziua de naștere (La mulți ani, Mihai!), undeva în apropierea orașului Roman. La fel, drumuri bune, siguranță, curățenie.
În prima parte a zilei a doua, a urmat vizitarea Humuleștiului, a mănăstirilor Agapia, Văratec, Sihla și a peșterii Sfinta Teodora de la Sihla – un loc cu totul deosebit pe care nu l-am mai văzut până acum. Iar apoi, a doua parte a zilei, am mers la Putna și Sucevița.
Pentru cei mai mulți, Putna e un loc cu totul special. Mormântului lui Ștefan cel Mare atrage tot atâția vizitatori ca muzeul mănăstirii. La intrare în incinta mănăstirii a apărut o cruce nouă adusă de Mitropolia Moldovei. E un pic nepotrivită, având în vedere că nu putem vorbi nici de o realizare artistică, nici de una modestă. Din cauza asta, și fiind înainte de poarta mare și veche, contrastează destul de tare cu vechimea zidurilor mănăstirii.
Însă, imediat la intrarea în muzeu, stă afișată (cu mândrie, aș spune) Declarația de Unire cu Republica Moldova, scrisă și aprobată la începutul acestui an de starețul Mănăstirii Putna, de starețul Schitului Sihăstria Putnei, de primarul comunei și de mulți alții. A fost emoționant pentru noi, cei veniți de peste Prut, să vedem afișată declarația. La Sucevița a fost la fel de minunat. Am admirat pictura murală, măiestria calendarului în imagini din pronaosul bisericii, scara raiului, arborele lui Iesei – o parte din celebrele picturi ale acestei bijuterii sfințite, pe care ar fi bine să le vadă orice om.
Apoi ne-am întors acasă. Și m-am tot gândit zilele acestea la satele Bucovinei din România, cu case curate și mari, la șoselele foarte bune, la nivelul crescut de trai al românilor. Mi-am dat seama că nu ai cum să simți că ești în aceeași țară, chiar dacă suntem un popor. În satele noastre cu nelipsita ardezie și drumuri din pământ, în care te afunzi până la gât când plouă, satele noastre cu oamenii la limita cea mai de jos a supraviețuirii (din cauza sărăciei), călătorind pe șosele peticite, n-ai cum să nu vezi că nu suntem România.
Și am simțit atunci că Prutul nu e un râu, nu e o vamă, e o prăpastie uriașă. Iar dacă cineva știe cum arătau drumurile, clădirile, casele de la noi înainte de 1918, înțelege ce spun acum. Pentru că prăpastia între noi și frații de peste Prut, între nivelul lor de trai și al nostru, continuă să se adâncească de la un an la altul. E acesta un gând pesimist pentru Anul Centenar.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
