„Putinizarea Ucrainei”

Preşedintele Viktor Ianukovici nu face decât să-şi respecte astfel o promisiune făcută în cursul campaniei electorale când apropierea de Rusia a fost una din liniile de forţă ale programului său. Iată-l însă şi pe cale de a se „putiniza”… 

Dovadă că noul lider de la Kremlin reprezintă un model puternic pentru o întreagă parte a lumii. Comentatorii, experţii în geopolitică şi istoricii i-au făcut de altfel lui Vladimir Putin şi acest „cadou”, i-au utilizat numele pentru a crea conceptele de „putinism” şi de „putinizare”.

Nu toţi şefii de stat de pe planetă au acest privilegiu, de a îmbogăţi limbajul politic prin crearea unor derivaţii lingvistice. De o sută de ani însă spaţiul sovietic şi cel rus a furnizat lumii numeroşi termeni de acest gen. În toate limbile pământului au fost preluaţi termeni precum „leninism”, „stalinism”, „troţkism”… Cam toată lumea ştie câte ceva despre ceea ce se ascunde în spatele acestor expresii: teroare revoluţionară, persecuţii politice, milioane de morţi… Ceva mai luminos a fost conceptul de „hruşciovism” în măsura în care Hruşciov, lider al fostei URSS, după moartea lui Stalin, a operat virajul spre „destalinizare”.

„Brejnevismul” a însemnat apoi o lungă perioadă de stagnare, care a fost întreruptă de „gorbaciovism”. Acest ultim termen a avut o conotaţie pozitivă pentru unii, în măsura în care Gorbaciov a lansat politica de „glasnost” (transparenţă) şi de „perestroika” (deschidere). Pentru alţii însă gorbaciovismul nu a fost decât o iluzie, iluzia unei ieşiri din socialism fără intrarea violentă în capitalism…

După Gorbaciov şi dezmembrarea Uniunii Sovietice a urmat perioada de „ielţinism”, dar acest termen nu avut o circulaţie la fel de „glorioasă” precum cele precedente. În schimb, în prezent, „putinismul” a devenit o doctrină în plină înrădăcinare şi înseamnă de fapt reconstituirea autoritarismului în Rusia, dar şi a fostului spaţiu sovietic.

„Putinizarea” Ucrainei, după cum arată ziarul „Le Monde”, este un fenomen de natură să îngrijoreze întreaga Europă democratică. S-ar spune că, după 20 de ani de la proclamarea independenţei sale, Ucraina face acum stânga-împrejur, întoarce spatele Europei şi idealurilor de democraţie, renunţă la căutarea identităţii sale şi se îndreaptă din nou cu braţele deschise spre Moscova.

„Putinizarea” Ucrainei mai înseamnă, afirmă tot corespondentul ziarului „Le Monde” la Kiev, un eşec profund al acestei ţări la nivel economic. Iar faptul că această ţară găzduieşte parţial Campionatul European de Fotbal, operaţiune mediatică prin care regimul de la Kiev vrea să-şi reînnobileze blazonul, nu schimbă cu nimic realitatea. În Ucraina toată puterea se află în mâinile preşedintelui Viktor Ianukovici, speranţele revoluţiei oranj s-au spulberat, corupţia s-a întins la toate nivelurile, justiţia nu este independentă, opoziţia nu are nicio influenţă…

Înţelege însă Occidentul cât de gravă este „putinizarea” Ucrainei? Simte Uniunea Europeană vântul glaciar care vine spre ea odată cu reconstituirea acelui ansamblu care i-a înfricoşat timp de atâtea decenii pe europeni şi care s-a numit Uniunea Sovietică? Pentru că autoritarismul, clientelismul şi capitalismul sălbatic se întind acum pe o bună suprafaţă a fostului „lagăr” comunist, adică încep la porţile Europei, în Ucraina, triumfă în Rusia şi au făcut joncţiunea cu China trecând prin Kazahstan, Kârgâzstan, Uzbekistan şi Tadjikistan. Din punct de vedere geopolitic, Uniunea Europeană se învecinează în prezent la est cu un gigantic bloc de ţări formând un teritorial compact şi afişând aceeaşi mentalitate şi aceeaşi dorinţă de a se opune ansamblului de valori pe care îl apără democraţia.

Nu este greu de constatat în prezent că Ucraina priveşte spre Rusia, în timp ce Rusia priveşte spre Asia. De unde şi întrebarea dacă Rusia mai poate fi numită o ţară cu „sensibilitate” europeană. A fost o vreme când preşedintele Gorbaciov, în ultimii ani ai Uniunii Sovietice, visa la crearea unei „case europene”, de la Atlantic la Vladivostok. Acela a fost probabil momentul de apogeu al apropierii „afective” a Rusiei de o Europă pe care o admira, la ora la care Uniunea Europeană era un model fascinant. Când a venit la putere Boris Elţin, el a privit mai degrabă peste Europa, spre America, s-a înconjurat de consilieri americani şi a visat la o revoluţie capitalistă rapidă şi spectaculoasă, la transformarea peste noapte a Federaţiei Ruse într-o a doua Americă prosperă şi dinamică.

Cu Vladimir Putin revine vechiul vis imperial al Rusiei, dar şi ambiţia de creare a unei „uniuni euro-asiatice”, al cărui embrion este Organizaţia de Cooperare de la Shanghai.

Din multe puncte de vedere, Europa este pe cale de a pierde, prin slăbiciunile ei, un „meci” geopolitic pe care l-a jucat în Est. Deja organizarea Campionatului European de Fotbal în Ucraina este un pariu politic şi diplomatic ratat. Diplomaţia fotbalului nu a dat rezultatele scontate, Kievul nu a acceptat nici măcar eliberarea opozantei Iulia Timoşenko în schimbul acestui cadou mediatic. Împotmolită într-o criză din care nu găseşte pentru moment o ieşire rapidă, Uniunea Europeană a devenit, în numai câţiva ani, dintr-un model de integrare analizat cu atenţie în toate regiunile lumii, „veriga” bolnavă a sistemului economic mondial.

Bătrânul continent nu merită însă această declasare a sa, fiind singurul care mai conservă urme solide de umanism, progres social şi respect pentru echitate, justiţie şi democraţie. În mare parte, această stare de slăbiciune vine din orbirea cu care a adoptat „thatcherismul” în economie şi „berlusconismul” în materie de practică politică, pentru că şi partea vestică a Europei produce concepte nefaste derivate din numele unor lideri politici.