Istorie

Războiul pentru independenţa Ucrainei de la începutul secolului trecut

După ce bolşevicii ucraineni preiau puterea în urma revoluţiei din Kiev, învingând trupele ţariste din Districtul Militar Kiev, se declară independenţa Ucrainei faţă de Rusia, dar organul reprezentativ, Rada, devine dominat de naţionalişti, iar bolşevicii creează un stat ucrainean „concurent” la Harkiv/Harkov – Republica Populară Ucraineană, cu sprijin rusesc.

Între cele două entităţi are loc un conflict, dar comuniştii, mult mai dotaţi cu tehnică şi superiori numeric, ocupă oraşe importante, înfiinţând republici sovietice la Odessa şi Doneţk-Krivoi-Rog.

În paralel, armata condusă de Nestor Mahno formează în sudul Ucrainei un aşa-numit „Teritoriu Liber”, cu un regim anarhist. Ulterior, acesta se aliază cu bolşevicii.

La 9 februarie 1918, Gărzile Roşii – armata bolşevică ocupă Kievul. Naţionaliştii din Rada se evacuează la Jitomir şi cer sprijin militar Germaniei Imperiale. Este momentul în care România readuce în teritoriul ei Basarabia şi Bucovina.
Puterile Centrale, respectiv Germania şi Austro-Ungaria, vin în sprijinul naţionaliştilor ucraineeni şi îi alungă pe bolşevici, ocupând Kievul la 1 martie 1918.

Două zile mai târziu este semnat Tratatul de la Brest-Litovsk, prin care încetează ostilităţile pe Frontul de Est, iar Ucraina rămâne sub influenţă germană.

Ostilităţile continuă în estul Ucrainei, unde bolşevicii, împreună cu formaţiuni paramilitare ţărăneşti numite „Armatele Verzi” şi cu anarhiştii din Armata Revoluţionară Insurecţională refuză să se supună germanilor.

Pe 29 aprilie are loc o lovitură de stat condusă de generalul Pavlo Skoropadsky proclamă Hatmanatul Ucrainei, o entitate conservatoare, care anulează toate iniţiativele ideologice socialiste.

Hatmanatul îşi păstrează o oarecare neutralitate, deşi sub influenţa Berlinului, nedeclarând război Aliaţilor.

Ucraina devine şi un loc de refugiu pentru cei care fugeau din calea bolşevicilor din Rusia. În noiembrie 1918, după ce Puterile Centrale sunt declarate înfrânte în Primul Război Mondial, germanii se retrag din Ucraina, iar Skoropadsky părăseşte Kievul, refugiindu-se la Berlin. Puterea în Ucraina este preluată de un Directorat de orientare socialistă.

Imediat după înfrângerea Germaniei, sovieticii anulează Tratatul de la Brest-Litovsk, armatele lor invadând Ucraina.
În paralel, ucrainenii din Galiţia, ocupată de Austro-Ungari, proclamă Republica Populară a Ucrainei de Vest, militând pentru unirea cu Republica Populară Ucraineană, în vreme ce polonezii din aceeaşi regiune, concentraţi în zona Lwov-ului, doresc unirea cu proaspăta Republică Polonă.

Pe 22 ianuarie 1919, Ucraina de Vest se uneşte cu Ucraina, dar Galiţia de Est este cucerită de polonezi în octombrie, acelaşi an.
România, confruntată la rândul ei cu naţionalismul ucrainean şi revolutia bolsevică, a trebuit sa intervină în mai multe “zone fierbinţi” pentru a stabiliza situaţia în teritoriile situate la graniţele sale:

Bucovina, unde a trebuit sa intervina in sprijinul populatiei romanesti si impotriva incercarilor deputatilor ucraineni la Viena (vara lui 1917) de a include Bucovina, Galitia si Rusia Subcarpatica într-o provincie autonomă în cadrul unui stat federal şi ulterior intenţiilor nou formatului stat ucrainean (19 octombrie 1918) de a anexa aceste regiuni.

In urma proclamarii Unirii, la 27 octombrie (consfinţită la Congresul General al Bucovinei din 28 noiembrie), guvernul roman a hotarat sa trimită divizia a 8-a sub comanda generalului Iacob Zadik, care la 11 noiembrie 1918 a intrat în Cernăuţi.

Naţionaliştii ucraineni au încercat în mai multe rânduri să alipeasca Bucovina unor formaţiuni statale ucrainene. Astfel, în noiembrie 1918, a fost proclamata o republică ucraineană cu capitala la Cotmani, în nordul Bucovinei, care urma sa fie alipită Ucrainei, proiect impiedicat de intrarea trupelor române în Bucovina.

Pocuţia (partea de sud a actualei regiuni Ivano-Francovsk din Ucraina). In ianuarie 1919 comandamentul aliat şi Polonia cer Romaniei sa ocupe Galitia Orientala si sa o mentina pana la sfarsitul negocierilor de pace de la Paris, iar intre 20 mai şi 24 august vor intra sub ocupatia trupelor romane (Divizia 7 infanterie condusa de generalul Iacob Zadik) orasele Kolomyja (Colomeea), Obertyn, Sniatin, Kuty, Mielnica, Korodenko, Kosow, lucru care a provocat o reactie dezaprobatoare din partea ucrainenilor (“1919: Ocuparea Pocutiei de catre Armata Româna “ .
Armata română, sub comanda generalului Prezan, a avut si un puternic sprijin evreiesc (Consiliul Evreiesc din Pocutia ceruse la 22 iulie 1919 ca ,,armatele române sa rămână în Pocuţia”), însă România nu a cerut Antantei anexarea Pocuţiei, preferand sa o cedeze in final Poloniei, prin semnarea la Riga in martie 1921 a tratatului care stabileste granita Poloniei incluzand Pocuţia şi Lvovul.

O alta încercare a fost formarea unui stat ucrainean condus de arhiducele Wilhelm de Habsburg, în Galiţia, cu capitala la Lvov si care ar fi inglobat si Bucovina.

Însă şi de această dată, intervenţia rapidă si conjugată a armatelor române şi poloneze în Pocuţia în vara lui 1919, a dus la arestarea arhiducelui de către militarii români.

La mijlocul lui decembrie 1918, o forţă multinaţională aflată sub comandă franceză debarcă la Odessa şi la Sevastopol, apoi la Kerson şi Nikolaev.

Campania este confuză, nereuşindu-se să se facă mai nimic din cauza lipsei de unitate şi comportamentului faţă de populaţie al forţelor anti-bolşevice.

Francezii nu au sprijin clar nici din partea ucrainenilor naţionalişti, care îi consideră doar „forţe străine”, nici chiar din partea Parisului, ei fiind înfrânţi de trupele „roşii” şi fiind obligaţi să se retragă din Crimeea.

La începutul lui 1919, bolşevicii lansează o ofenisvă puternică împotriva centrului şi estului Ucrainei aflate sun directoratul lui Simon Petliura, reinstaurându-se guvernul sovietic urcainean, pe 15 martie instaurându-se Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.

Dar ofensiva „albilor” (trupe pro-ţariste) din sudul Rusiei şi Urali, care ameninţa existenţa noului stat comunist sovietic face ca estul Ucrainei să fie ocupat, în primăvara şi vara lui 1919, de trupele anti-bolşevice ale Armatei de Voluntari a lui Anton Denikin şi ale Armatei de Don.
La 16 august 1919, in acord cu maresalul Jozef Pilisudski si cu Ignacy Paderewski, contele A. Skrzynski a prezentat oficialilor romaniprima propunere concreta si oficiala privind ocuparea militara imediata a Ucrainei de catre trupele romane si polone. Se avea in vedere o gestionare polono-roman a Ucrainei, administratia romaneasca fiind propusa pentru un teritoriu cuprins între Nistru, Nipru si Marea Neagra, fara o limita nordica clara, variata cea mai probabil fiind delimitarea de administratia polona pe paralela orasului Lvov. Interesul Romaniei si Poloniei era evitarea bolsevizarii Ucrainei prin asigurarea „stabilitatii la frontierele rasaritene”. Exista si varianta efortului minim, propusa de partea polona :”teritoriile ocupate si administrate” sa fie folosite ulterior ca „zone tampon”.

la 20 septembrie 1919, Skrzynski, devenit ministru plenipotentiar al Poloniei la Bucuresti, a revenit cu un nou proiect de colaborare: stabilirea in Ucraina a unui protectorat sub egida Societatii Natiunilor, dupa ocuparea ei de catre alianta polono-romana. Desi era deja in conflict militar cu Sovietele si diplomatic cu Lituania, Polonia a incercat sa atraga Romania intr-o alianta creand impresia ca avea aprobarea Aliatilor, asa cum facuse Romania in luptele cu Ungaria bolsevica.

Insă raspunsul primului ministru roman, Ionel C.Bratianu, a fost respingerea oficiala a acestui plan si continuarea negocierilor pentru o alianta politica si militara romano-polona, mai ales ca semnalele ministrului roman la Varsovia, Alexandru Florescu, calificau oferta polona de „o imprecizie si o fantezie pe care socotesc ca se cuvine a nu le lua în seama decât sub beneficiu de inventar”.

În octombrie 1919, România transmite Poloniei ca nu doreste anexarea Ucrainei ci sa sprijine o Ucraina independenta, prin “raporturi directe” cu Directoratul de la Kiev, lucru ce a starnit ingrijorarea Poloniei si acuze la adresa României de abandon al “politicii rasaritene comune”.
De asemenea, Polonia a atras atentia României ca ocuparea si administrarea la comun a Ucrainei este cheia unei alianţe “de neclintit” intre cele 2 ţări, sporind pacea si securitatea regionala si contribuind la sporirea prestigiului celor doi viitori “lideri regionali”. Reacţia este analizata si catalogata intr-un amplu raport, datat 7 noiembrie 1919, realizat de generalul Florescu: : „Polonia nu s-a decis înca sa renunte la niste visuri de marire pe care le hranesc amintirile unui trecut glorios si un sovinism exagerat. Polonia, în momentul de fata, nu pare a fi înca destul de coapta pentru a oferi un reazem de asa natura încât sa poata fi transformat în alianta.”

Dupa semnarea tratatului din 1920, care transforma statul ucrainean intr-o posesiune polona, Pilsudski a retras, in favoarea sa, initiativa in relatiile cu Semion Petliura; seful statului polonez considera indispensabila participarea Bucurestiului la solutionarea problemei ucrainene, dorind sa creeze un condominiu romano-polonez, economic si politic. Asfel se planifica constituirea unuiProtectorat Polono-Roman asupra Ucrainei, sub egida Societatii Natiunilor, si pentru a salva vecinul comun de la est de pericolul bolsevic, Ucraina constituindu-se astfel in zona-tampon.
In urma ocuparii Kievului de catre polonezi, generalul Tadeusz Rozwadowski propunea in timpul vizitei sale la Bucuresti dinmai 1920 o granita care avantaja Romania, conform planului francez prezentat mai sus, oferta fata de care Regele Ferdinand si-a declarat intentia de a o accepta intervenind cu armata romana in sprijinul celei polone. Insa liderii politici, in special ai Partidului National Liberal, au manifestat prudenta, refuzand oferta, sprijinind insa interesele polone pe plan international si tranzitand prin porturile de la Marea Neagra armamentul aliat destinat Poloniei.

Victoria forţelor antibolşevice este vremelnică, din iarnă până la începutul anului 1920 Urcaina fiind reocupată de bolşevici.
În aprilie 1920, ceea ce a mai rămas din Directoratul lui Petliura şi bucata sa de teritoriu caută şi găseşte alianţa Poloniei. În schimbul ajutorului dat împotriva sovieticilor, Petliura recunoaşte anexarea Galiţiei.

Ofensiva polono-ucraineană face ca centrul şi sudul statului să fie recuperat de la bolşevici, ocupându-se inclusiv Kievul, la 7 mai 1920.
Trupele sovietice organizează o contraofenisvă în zona Jitomir, aruncându-i efectiv pe polonezi afară din Ucraina, cu excepţia Lwov-ului.
Infrangerile armatei poloneze în centrul Ucrainei, retragerea din fata bolsevicilor si replierea in fata Varsoviei in august 1920, au amânat discuţiile pentru incheierea unui tratat româno-polonez.

În paralel, bolşevicii sunt înfrânţi de polonezi la porţile Varşoviei. De această situaţie profită trupele „albe” conduse de generalul Vranghel,care, reocupă sudul Ucrainei.

La 12 octombrie 1921, se semnează armistiţiul sovieto-polon. În paralel, forţele ucrainene ale lui Petliura plănuiesc o contraofensivă în centrul Ucrainei, dar sunt atacaţi de bolşevici. Pacea semnată între URSS şi Polonia, la 18 martie 1921, încheie efectiv relaţia dintre poloni şi Petliura.
Sovieticii recunosc controlul Poloniei asupra Galiţiei şi Volâniei de Vest, în schimbul cedării către Ucraina Sovietică a teritoriilor centrale estice şi sudice.

Având asigurată pacea pe frontul vestic, bolşevicii pornesc o campanie pentru lichidarea rămăşiţelor armatelor „albe”.

Directoratul lui Petliura continuă să controleze o parte din forţele armate, lansând acţiuni de gherilă.

La 17 noiembrie 1921 trupele sale sunt încercuite şi distruse.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *