Revoluţia de sus se amână…

 Am repetat de mai multe ori că Voronin a plecat, dar Sistemul creat de el a rămas. Comportamentul primelor persoane din stat, deciziile adoptate, declaraţiile făcute – totul şi toate trădau că nici un partid din Alianţă, luat aparte, nici Alianţa, nu au un proiect politic cât de cât clar pentru anul 2010 sau pe un termen mai lung. Se acţiona după formula „stimulent – reacţie”, echipa guvernamentală semănând mai mult cu un detaşament de pompieri decât cu o echipă de politicieni care ştiu ce ţară au preluat şi ce au de făcut. După ce, într-un editorial de-al meu, am scris că noua Putere nu are un Proiect politic clar, unul dintre liderii AIE, Urecheanu, a sărit în sus, reproşându-mi: „Cum n-avem niciun proiect politic!? Avem!”… Poate că îl aveau şi îl ţineau în secret, dar nu prea cred, pentru că la noi până la urmă totul se află şi, dacă l-ar fi avut, am fi auzit şi noi…

Fireşte, a existat o explicaţie la modul în care acţiona Guvernul – moştenirea preluată de la comunişti. Dar, totodată, dacă o ţeavă e fisurată în mai multe locuri, nu e raţional să te ocupi de astuparea fisurilor – singura soluţie inteligentă e să schimbi ţeava. Urmărindu-i pe noii guvernanţi cum „astupă” borţile, m-am întrebat (în sine), la un moment dat, dacă ei înţeleg la nivel mare, filosofic, cu ce Sistem se confruntă şi care sunt căile de demolare a acestuia. Din păcate, tot mai des vedeam că cei patru lideri ai Alianţei erau mai mult preocupaţi de imaginea propriilor partide şi de propria lor imagine, decât de problemele adevărate ale acestei ţări. Criza politică – generată, de altfel, de acelaşi Sistem – i-a legat şi mai mult pe cei patru lideri ai AIE de partidele lor, îndepărtându-i de nevoile reale ale ţării. Aşa s-a întâmplat, dar de la un moment anume, problemele RM au dispărut din vizorul lor, principala preocupare devenind propriile partide şi propriile interese egoiste. Astfel, chiar şi atunci când ei rezolvau o problemă de interes public, o rezolvau prin prisma intereselor propriilor partide. Drept care, multe dintre acţiunile lor erau nu pur şi simplu comice sau caraghioase, ci pe de-a dreptul penibile. Cei patru lideri ai Alianţei tot mai rar apăreau în public împreună, iar când apăreau, stăteau cu mutre mohorâte şi oţetite, le era greaţă să se uite unul la altul, se împungeau reciproc, spre stupefacţia firească a publicului. Era evident că cei patru nu formau o echipă, iar Alianţa – un centru strategic ce elaborează politica ţării. Alianţa se ţinea pe frica de a pierde puterea. Un an de zile, cât au guvernat, cei patru lideri ai Alianţei nu au ieşit niciodată în faţa opiniei publice cu un mesaj pozitiv comun. Ultimele evoluţii din AIE au confirmat cele mei negre bănuieli, şi anume, că relaţiile dintre cei patru sunt marcate de perfidie şi duplicitate curat bizantină. Toţi vedeam (şi vedem) ce se întâmplă, dar, ghidaţi de responsabila lozincă „Nu dăuna cauzei”, ne prefăceam că nu se întâmplă nimic. De ce se întâmplă ceea ce se întâmplă?

Să facem o mică abatere de la subiect. În martie 1907, ziarul german DIE ZEIT publică un articol privitor la răscoalele ţărăneşti din România, semnat de un celebru scriitor român. Acest scriitor se numeşte Ion Luca Caragiale, iar articolul întitulat „1907. Din primăvară până în toamnă” este publicat în limba română în revista „România muncitoare” spre finele lui 1907. Este un articol mai puţin popularizat, şi nu întâmplător: pentru că e o radiografie necruţătoare a vieţii politice româneşti de la începutul secolului XX. Sper să-l reluăm într-o ediţie de vineri şi pentru cititorii noştri. De ce am trecut de la problemele AIE la un articol publicat în România acum un secol şi mai bine?

Oricât ar fi de ciudat şi de paradoxal, dar viaţa politică din RM de astăzi are numeroase similitudini de esenţă cu viaţa politică din România în 1907, anul sângeroaselor răscoale ţărăneşti. Analizând sistemul politic, administraţia şi cultura intelectuală a statului român, Caragiale taie în carne vie, insistând de mai multe ori asupra atotputerniciei Sistemei (Sistemului, cum spunem noi astăzi). Partidele, zice autorul, nu au aderenţi, partizani, ci clientelă: „…iar clientela este plebea incapabilă de muncă şi neavând ce munci, negustoraşi şi precupeţi de mahalale scăpătaţi, mici primejdioşi agitatori ai satelor şi împrejurimilor oraşelor, agenţi electorali bătăuşi, apoi productul ibrid al şcoalelor de toate gradele, intelectualii semiculţi, profesori, dascăli şi dăscălaşi, popi liber-cugetători şi răspopiţi, învăţători analfabeţi – toţi teoreticieni de berărie…”. Uitaţi-vă cu atenţie la „activul de partid” al unor formaţiuni politice de la noi şi o să-i regăsiţi pe toţi cei enumeraţi de Caragiale. Cine-i, de exemplu, un Gheorghe Sima care, o dată în patru ani, apare la suprafaţă cu „partidul” său? Dar Sergiu Mocanu? Acesta peste tot e prezentat drept „politician”. Ce profesie mai e si asta?.. Nu ştiu dacă omul acesta a lucrat ceva concret în ultimele două decenii, dar, ca un adevărat „teoretician de berărie”, a făcut un salt mortal de la articolele elogioase închinate mareşalului Ion Antonescu, pe care le publica în „Ţara”, la funcţia de consilier al celui mai înrăit duşman al românismului, Voronin. Şi asemenea „teoreticieni de berărie” găseşti în toate partidele. Pricopsindu-se cu câte o slujbuliţă în partid, credeţi că aceştia au curajul de a-l înfrunta pe şef, de a-l opri când acesta o apucă razna? De unde, aşadar, partide serioase cu oameni care lucrează pentru interesul naţional? De unde partide care să demoleze Sistemul? Cu asemenea partide şi asemenea „politicieni”, vorba lui Caragiale, „Sistemul lucrează fără supărare pe toată linia…”. Un rol aparte în viaţa Sistemului îl joacă oligarhia, pe care Caragiale o numeşte „oligarhia de aventură”, aflată mereu „în oarba luptă de concurenţă pentru repurtarea rangurilor, distincţiilor şi profiturilor”. Se înţelege de la sine, precizează Caragiale, că există şi excepţii, există „mulţi oameni de inimă, cu caracter, şi de ispravă, dar… pierduţi în mulţimea celor răi, n-au puterea să răstoarne blestemata sistemă (Sistem) în care sunt ţinuţi captivi cu zălogirea intereselor lor vitale…”. Caragiale încearcă să propună chiar şi soluţii pentru a demola „funesta sistemă” – „o revoluţie luminată şi conştientă de sus”.

Să revenim acum la berbecii noştri: există astăzi politicieni şi partide ce ar putea înfăptui „o revoluţie luminată şi conştientă de sus”? Speranţa noastră, anul trecut, a fost Alianţa pentru Integrare Europeană. Ea urma să pornească „o revoluţie luminată şi conştientă de sus”. Din păcate, n-a fost să fie. Liderii Alianţei s-au îngropat în propriul lor egoism de partid. Revoluţia se amână. Trebuie să mergem iar la votare. Dar, să votăm din nou blestemata Sistemă?