Editorial

Românitatea, miezul viu al europenităţii de la Chişinău

Românitatea ne defineşte ca trăitori sub soare, sub cerul senin, purtători ai limbii noastre strămoşeşti, moştenite de la neînfricaţii luptători ai romanilor, care şi-au schimbat sandalele, tunicile şi togile pe opinci, iţari, sumane, cojoace şi căciuli şi s-au apucat de păstorit pe dealurile, câmpiile şi în munţii noştri, cot la cot cu cei pe care nu i-au învins niciodată, geto-dacii.

Templele, drumurile pietruite, municipiile, termele şi frescele noastre de cândva, fie şi abandonate în uitarea a aproape două mii de ani, stau mărturie dăinuirii noastre pe aceste pământuri şi chezăşie unui viitor care nu poate fi altfel decât european.

Spre vest ne cheamă ochii împietriţi ale statuilor celor cărora le închinăm omagii la fiecare sărbătoare naţională. Ştefan cel Mare, cel care ştia că ţara sa, Moldova, era o Valahie, iar ţara sa vecină, Muntenia, era o altă Valahie. Alecu Russo, născut în apropierea Chişinăului şi autor al celui mai frumos poem în proză despre România, pe vremea când statul român modern încă nu exista.

„Cântarea României” a fost scrisă de acest basarabean pe vremea când în Bucureşti şi Iaşi puteai să fii întemniţat şi torturat dacă-ţi permiteai să cânţi nişte cântece interzise cu străşnicie de domnitorii vremelnici ai acelor ani, 1840-1859. Nişte cântece foarte „periculoase”, „antipatriotice”, „reacţionare” şi anatemizate de stăpânirea de atunci, dirijată din afară. Unul dintre acestea s-a cântat în repetate rânduri, începând cu 1848, în special la Iaşi. Chiar şi în 1918, când delegaţia de basarabeni care votaseră unirea cu România s-a prezentat la Regele Ferdinand, în Iaşi, s-a cântat şi s-a jucat Hora Unirii. Versurile acesteia îi aparţin unuia dintre cei mai mari moldoveni care au trăit vreodată – Vasile Alecsandri.

Celălalt cântec, extrem de „periculos” şi mai ales deranjant pentru beizadele precum Mihail Grigore Sturdza sau Gheorghe Bibescu şi namestnici filoruşi precum Nicolae Vogoride, s-a cântat pentru prima dată în Braşov, în 1848, iar cel care l-a fredonat se numeşte Anton Pann, născut în Bulgaria şi trăitor o bună perioadă de timp la Chişinău. Autorul versurilor, Andrei Mureşanu, le-a zis „Un răsunet”. Astăzi, poezia lui este imn naţional în România şi se numeşte „Deşteaptă-te, române!”. Până prin 1995, a fost şi imnul nostru naţional, al celor din Republica Moldova de astăzi.

Basarabeanul Alecu Russo, valahul de la sud de Dunăre Anton Pann, ardeleanul Andrei Mureşanu, dar şi impetuosul poet moldovean Vasile Alecsandri ştiau foarte bine ce sunt de naţionalitate, de unde vin, unde se duc şi ce vor să facă ei cu viaţa poporului lor. Ei au luptat în 1848-1849 pentru democratizarea ţărilor lor, pentru libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului, pentru lichidarea stărilor boiereşti de sorginte feudală, a sclaviei la care erau supuşi romii şi a înrobirii ţăranilor liberi de către nobilimea noastră de atunci, cu năravuri fanariote.

Dar ei au mai luptat pentru încă un lucru, care le includea pe toate cele de mai sus, ca un corolar al revendicărilor prezente în societate încă de la Revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821.

Pentru unirea tuturor românilor într-o singură ţară.

Astăzi suntem liberi să procedăm cum vrem. Avem libertatea să ne poziţionăm oriunde dorim. Avem privilegiul să trăim într-o societate în care pot exista opinii diferite de cele „oficiale”.

Astfel, avem dreptul, noi, cei din Republica Moldova, să nu vrem unirea cu România. Nimeni nu ne poate lua acest drept. Până la urmă, atunci când reunirea Patriei-mame România se va face, dacă se va face, aceasta nu va putea fi rezultatul vreunei constrângeri sau obligări.

Avem dreptul să vrem integrarea în Uniunea Europeană. Dar dacă vrem să facem asta, trebuie să ne dăm seama că oricâte sentimente pozitive am avea faţă de Europa unită, acestea devin deşerte, se risipesc duse de vânt dacă uităm cine suntem.

Suntem români.

Iar asta înseamnă că drumul nostru spre Uniunea Europeană duce, în primul rând, spre Bucureşti. Dacă mai persistăm în a ne minţi că vom realiza integrarea europeană tratând România drept oricare altă ţară de pe glob, „vecina noastră de la vest”, vom orbecăi în întunericul unei stări incerte, nesigure, decenii de-acum înainte.

Europenitatea noastră se manifestă doar prin românitate.

Restul sunt discuţii sterile.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *