Editorial

Rutiera trebuie să moară

Există un dram de lirism în înghesuiala din rutieră: ai un contact direct cu locuitorii Chişinăului, îi simţi aproape de tine în adevăratul sens al cuvântului. Uneori mult prea aproape. Faţă de troleibuzele sovietice, rutierele sunt adevărate poeme în mişcare. Troleibuzele au un miros de autobază generalizat şi uniform – toate împrăştie în mod egal aceleaşi miresme: fier ruginit, vopsea veche şi cauciuc răscopt. În schimb, fiecare rutieră are personalitatea sa proprie împrumutată de la şofer. Am văzut rutiere sensibile, cu perdeluţe şi covoraşe, al căror şofer vedea din timp semaforul şi punea frână cu grijă şi milă faţă de pasageri.

Am văzut rutiere agresive, fără niciun fel de îmbunătăţiri, al căror şofer se antrena pentru o viitoare participare la cine ştie ce raliu – pasagerii erau aruncaţi dintr-o parte într-alta fără nicio milă, în funcţie de gropile din asfalt şi de frânele bruşte. Am văzut şoferi tăcuţi şi şoferi care mânuiau cu egală îndemânare înjurături ruseşti şi româneşti. Unii păreau specializaţi pe cuvintele de ocară împrumutate de la poporul rus, alţii îşi dovedeau măiestria în a aplica sudalma românească potrivită momentului, cei mai mulţi le amestecau de-a valma într-un potop sclipitor şi de neînţeles.

Personalitatea şoferului de rutieră se transferă asupra pasagerilor. Intraţi în stăpânirea mânuitorului de volan, clienţii împrumută ceva din comportamentul lui: într-o rutieră cu şofer agresiv ai toate şansele să fii îmbrâncit şi să capeţi câteva priviri încărcate de ură. La fel, într-un microbuz cu un şofer blând poţi avea surpriza plăcută să ţi se facă loc. Din când în când apare o formă de solidaritate între pasagerii care încearcă să îl influenţeze pe şofer – pericolul rebeliunii este însă resimţit rapid şi şoferul îşi subliniază stăpânirea asupra turmei cu un şuvoi de înjurături bine calibrate. Uneori este înjurat înapoi, alteori poporul blând se supune. Nu voi uita niciodată că, în urmă cu mai bine de zece ani, mi-a căzut ceasul de la mână în înghesuiala dintr-o rutieră – pe vremea când acestea circulau pe bd. Ştefan cel Mare. Chiar dacă plecase, şoferul a oprit, a strigat după mine şi mi-a aruncat ceasul. Chiar mi-ar fi părut rău de el, era un cadou de la tata.

În sfârşit, rutiera este poezie şi luptă, în rutieră apuci să vezi cele mai diferite feluri de oameni, simţi cu adevărat pulsul Chişinăului. Îmi pare rău să o spun, însă această rutieră trebuie să moară. Şi-a trăit traiul. Rutiera de Chişinău este o creaţie a sălbăticiei de după disoluţia imperiului sovietic. Un loc public în care oamenii au putut să arate cât de buni sau cât de răi sunt. Doar că sălbăticia epocii postsovietice trebuie să se încheie. Rutiera, exilată spre periferie în ultimii ani, încet-încet trebuie să dispară.

Rutiera trebuie să moară pentru că a început să omoare oameni. Maşinile vechi, în mare parte defecte, conduse de şoferi cu o minimă calificare au devenit un risc. Dezordinea din transportul public al Chişinăului trebuie să dispară cât mai repede posibil.
 

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


George Damian

George Damian este ziarist din anul 2001. A scris sau încă scrie pentru ZIUA, Deutsche Welle, Puterea, Magazin Istoric, Historia, Times New Roman, Timpul - Chișinău, Adevărul și moldNova.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *