Să mergem după Soare!

După ce am avut fericirea de a cânta pe cele mai mari scene din fosta Uniune Sovietică, îmi rămăsese un vis neîmplinit, visul suprem – de a cânta pe scena Ateneului Român din Bucureşti.
Şi iată că, în primăvara anului 2008, merg la Filarmonica „George Enescu”, unde şef artistic era marele pianist şi organist Nicolae Licareţ, care m-a asigurat că îmi pune la dispoziţie nu numai splendida sală istorică de concerte, ci şi orchestra, soliştii, dirijorul. Eu însă m-am gândit că ar fi bine să le ofer posibilitatea de a cânta pe scena sacră a Ateneului Român şi celorlalţi artişti/prieteni ai mei de la Chişinău, să ieşim în Europa împreună. Domnul Licareţ e puţin şocat de decizia mea, îmi zice, cum doriţi, dar să ştiţi că colectivele artistice ale Filarmonicii sunt la dispoziţia dumneavoastră oricând. Am stabilit şi data concertului – 31 mai. Încurajat, mă întorc la Chişinău.

Prima vizită i-am făcut-o preşedintelui „Teleradio-Moldova” de pe atunci, Valentin Todercan. Dânsul pare entuziasmat de idee. Avem două autocare mari, îmi spune, încap toţi artiştii, orchestra, toate instrumentele – mergem la Bucureşti! Îl cheamă pe dirijorul orchestrei, Gh. Mustea, şi îl informează despre viitorul turneu în capitala României. Ne despărţim toţi bucuroşi.
Având aceste asigurări, plec la Bucureşti să pregătesc evenimentul. Dar, cu câteva zile înainte de concert, aflu că Orchestra „Teleradio-Moldova” nu va veni, nu vor veni nici corul, nici soliştii. Nu-mi vine să cred! Încerc să iau legătura telefonică cu V. Todercan. Secretara îmi spune că e plecat în Serbia, la „Eurovision”. Încerc să-l găsesc la mobil. Tăcere…

Era joi dimineaţă, tocmai povesteam echipei TVR 1 Bucureşti despre acest concert – cine va veni, ce se va interpreta -, când cineva mă sună la mobil şi mă întreabă: de ce am contramandat concertul de la Bucureşti? Era o jurnalistă. Citise undeva despre asta şi vroia să se informeze din prima sursă. I-am spus că nu am contramandat nimic. Termin interviul şi încerc să iau legătura cu Chişinăul. Peste tot – tăcere. Jurnaliştii îmi spuneau că nu pot face legătură nici cu V. Todercan, nici cu Gh. Mustea – erau mereu ocupaţi şi cereau să nu fie deranjaţi. Între timp, aflu din sursele mele că, da, e adevărat, nu vor veni la Bucureşti nici orchestra, nici corul, nici soliştii. Anulăm rezervările pentru cazare, masă…
Iar poimâine e concertul. Afişele sunt lipite, biletele – vândute, presa, radioul, televiziunea mă sună întruna, iar eu nu ştiu ce să le spun. Încă nu-mi pierd speranţa că măcar de Gh. Mustea voi da în cele din urmă. Încaltea el să vină, pentru că ştie partiturile mele, va dirija una din cele mai bune orchestre din Europa, cea a Filarmonicii „George Enescu”! Dar şi el era de negăsit! O informez pe doamna Iuliana Gorea-Costin, de-al cărei sprijin m-am bucurat pe tot parcursul pregătirilor. Peste o oră venim împreună la Palatul Victoria, la Guvernul României, unde primesc tot sprijinul necesar: se retipăresc afişele, programul, invitaţiile, mi se confirmă disponibilitatea Orchestrei Filarmonicii „George Enescu”, a ansamblului coral, a soliştilor bucureşteni de a susţine concertul.

Noroc de soţia mea, Natalia, că a fost „precaută” şi mi-a trimis, seara, cu trenul Moscova-Bucureşti partiturile. Rămânea doar o singură zi. Aflu că în sala de repetiţii au venit, fără să-şi ceară voie de la cineva, Vasile Iovu (cu naiul) şi Ionel Manciu (cu vioara). Bravo lor! îmi zic, va fi totul în regulă.

În sfârşit, începe concertul. Sala e arhiplină. În lojă – dl preşedinte al României, Emil Constantinescu, cosmonautul şi diplomatul Dumitru Prunariu, diplomaţi şi artişti, oameni politici, prieteni, simpli melomani. Numai locurile rezervate pentru Ambasada Moldovei sunt libere… Nu a venit nimeni, nici măcar nu mi-a telefonat cineva de la ambasadă. De parcă ar fi fost cu toţii molipsiţi de un virus! Un virus mult mai puternic decât gripa aviară sau cea porcină, mi-am zis. Fobie se cheamă această boală. Ură de tot ce este autentic, românesc. Circulau zvonuri că toate piedicile pentru ca acel concert la Bucureşti să nu aibă loc au fost puse de preşedintele R. Moldova de atunci, Voronin. Dar cine l-a oprit pe Todercan, cine i-a speriat pe Gh. Mustea, M. Muntean,V. Advahov, orchestra? Oare ei au crezut că nu ne vom mai întâlni pe lumea asta niciodată, că vom trăi doar sub „bagheta” şefilor Partidului Comuniştilor?!. Şi-o să le cântăm numai acestor şefi, la zilele de naştere?!

Şi apoi, dacă în acea perioadă aşa ceva mi s-a întâmplat mie, sau acestor artişti, cunoscuţi în spaţiul nostru mioritic, ce putem spune despre ceilalţi oameni, care au fost orbiţi de frică, reduşi la servilism şi la tăcere? La aceasta doriţi să ne reîntoarcem?

Băieţi şi fete, dragii mei colegi de breaslă, dragi fani, admiratori ai muzicii mele! Lăsaţi „soluţiile” iluzorii ale comuniştilor şi întoarceţi-vă privirile spre cerul Patriei noastre mici, spre codrii noştri înstrăinaţi şi „privatizaţi” de foştii noştri stăpâni comunişti, spre Nistrul nostru, înstrăinat şi el, spre părinţii, surorile şi fraţii noştri nevoiţi să plece în străinătate în căutarea unei bucăţi de pâine… Duminică, amintiţi-vă de filmul „Omul merge după soare” şi votaţi-i pe cei care ne orientează spre Soare. Mai avem o şansă, o singură şansă, de a-l menţine la Primărie pe Dorin Chirtoacă.

Să nu ratăm acest moment istoric!