După „Lucrare de control” (Editura „Literatura artistică”, 1987), „Salonul 33”, („Literatura artistică”, 1989) şi „Critica iraţiunii pure” („Cartea Românească”, 1996), aceasta este cea de-a patra carte a poetului. Dedicată părinţilor săi, ea începe cu o „Prefaţă după postfaţă” la „Ce este metafizica” a lui Heidegger, scrisă de acesta la 14 ani de la rostirea şi publicarea, în 1929, a celebrei sale prelegeri inaugurale de la Universitatea din Freiburg, o temă specială a postfeţei ţinând de raportul limbă-om-fiinţă.
„Pe fundalul acestor vremuri noi cu iz de catastrofă veche, când se scrie şi se vorbeşte mult, dar se gândeşte şi se ascultă puţin, în această margine de lume născută din refuzul unităţii în întreg, aici, unde relaţia limbă-om-fiinţă este substituită prin raportul teamă-fals-ipocrizie, iar „cuvântul tăcut” al fiinţei poartă stigmatul crimei sau parafa secretului de stat, aici, în dulcea provincie sinucigaşă, alături de gânditor, omul „atins de ciumă” e poetul. Şi când ne gândim că arta lui, asemenea gândirii esenţiale, este şi ea – trebuie să fie! – un eveniment tulburător al Fiinţei!”, constată Teo Chiriac în prefaţa cărţii sale.
Aşa cum remarca, pe bună dreptate, într-un eseu Călina Trifan, poemele lui Teo Chiriac sunt pe jumătate cerebrale, pe jumătate senzoriale, în ultimă instanţă, el fiind un poet cu „vână teoretică”.
Şi „Scările lui Teo”, ca să fie înţelese, trebuie citite cu ochiul, cu inima, dar şi cu întreaga fiinţă. „Sunt Monstrul Sacru/ Sunt realul simulacru/ Jumătate sunt cuvânt/ Altă jumătate – vânt/ Jumătate sunt luceafăr/ Jumătate – lucifer/ Sunt nebunul cel mai teafăr/ Sunt căzutul – brusc – în cer”, scrie el în poemul „Monolog în cer”.
Teo Chiriac îşi aşteaptă cititorul să urce pe cele nouă scări ale sale, pentru a ajunge în… al nouălea cer.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
