În cazul lui Manolescu, explicaţia-i mai nuanţată. La momentul scrierii Istoriei critice…, N. Manolescu cunoştea doar secvenţial literatura din Basarabia. Nu cred că îi era foarte simplu să includă în carte vreun autor de aici fără să-i fi cunoscut întreaga operă (dar şi contextul).
Despre un necunoscut, poţi să scrii o cronică, de exemplu. Şi Manolescu a scris, aplaudând revelaţia Grigore Vieru, în 1989. Dar când acelaşi Gr. Vieru îi trădează aşteptările, într-un fel de involuţie pe linie păunesciană, criticul se simte înşelat. Atunci când Leonida Lari repetă gestul, trădându-l pe distinsul şi tolerantul C. Coposu în favoarea lui C. V. Tudor, iar scriitorii basarabeni cei mai mediatizaţi se roteau pe orbita aceloraşi Vadim şi Păunescu, dorinţa de a-i citi se spulberă cu fiecare zi.
Şi atunci, în Istorie…, apare hiatul basarabean, care a deranjat, mai ales, din cauza parantezei concesive în privinţa a doi scriitori. Citită fără supărare, paranteza autorului însemna: literatura din Basarabia îmi (a)pare, mie, ca una depăşită… dar cu nişte excepţii. Să numărăm pe degete că alţii puteau fi cei „iertaţi”? Inutil. Criticul rostea nişte nume prezente în mediul literar firesc. Iar faptul că nici N.M. nu este rasist îl demonstrează includerea (fie şi la „Dicţionar” – Marino, de altfel, tot acolo figurează!) a lui Cimpoi şi a lui Druţă, dar şi generoasele texte despre Russo, Hasdeu, Stere…
Nu numai Manolescu avea dreptul la eroare (iar dacă opinia lui contează şi, de acolo, de pe Olimp, ne privim prost… poate căutăm unde „am greşit” şi noi?). Şi D. Crudu are dreptul să înţeleagă lucrurile aşa cum vrea. Dar fără a generaliza, fără a formula deducţii în baza a doar două nume/ păreri. Iar în cazul lui Manolescu – chiar în baza unei fraze.
Există şi reversul medaliei de la care ne certăm azi. Mulţi critici români (de la Eugen Simion până la Th. Codreanu sau de la prietenii gălăţeni până la prietenii târgovişteni) au vorbit laudativ despre basarabeni. I-au aplaudat pe literaţii de aici şi mulţi dintre tinerii critici din anturajul Observatorului… de azi. Ion Simuţ a scris interesante texte despre Beşleagă, Druţă, Busuioc ş.a., Alex Ştefănescu – despre Busuioc şi Vieru, A. Cistelecan – despre Em. Galaicu-Păun şi N. Leahu, Dan C. Mihailescu – despre E. Lungu, Marius Chivu – despre A. Moraru. Nu ne-au trecut cu atenţia Dan Mănucă şi Mircea A. Diaconu.
Mă tem însă mai mult de afirmaţiile gen „cea mai bună poezie şi proză românească se face în Basarabia” (!). Şi nu pentru că cineva nu ar avea dreptul s-o spună, ci pentru că unii scriitori încep s-o creadă. Şi-s irecuperabil îmbolnăviţi de glorie (iar orice vântuleţ critic le este mortal).
În literatură, cititorul contează. Eu, mofturosul lector, încă nu am dovezi sigure că cititorul român (de aici, sau din Ţară) s-ar prăpădi fără textele noastre geniale.
Mircea V. Ciobanu
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
