Opinii și Editoriale

Singură, printre străini

 Mărturisește că n-ar fi crezut vreodată că va părăsi țărișoara, dar nevoile au împins-o înainte. Și-a dorit să plece în Irlanda, unde se afla deja soțul ei, însă nu a reușit și a fost pusă în situația de a alege Italia, unde locuia fiica ei cea mai mare. Și-a găsit de lucru și a rămas acolo. Inițial, s-a gândit că va rămâne în peninsulă cel mult un an, dar socoteala de acasă nu coincide niciodată cu cea de la târg.

Suntem oaspeți în casa ei și, în timp ce ne relatează despre toate astea, ne servește cu ceai. Încercăm să ne bucurăm din priviri unul pe altul. Ia loc lângă noi și ne șoptește, ca și cum ne-ar asculta cineva: „Nu doresc nimănui să se despartă de cei dragi. A treia fiică a mea a rămas acasă cu cea mai mică. Am lăsat-o la 13 ani, la vârsta de trecere, când are nevoie cel mai mult de mamă”. Suntem de acord și dăm cu toții instantaneu din cap. Ea plânge…

„De-ai ști cât e de trist, când se naște un puradel departe de tine!”

…apoi, tremurând iarăși, soarbe din ceașcă și ne privește îndurerată. „Îmi era trist când voiam să vin acasă, zice, dar nu mai era posibil. Doar Dumnezeu știe cum a putut să mă țină pe picioare acolo, departe de familie, timp de șapte ani.”

Locuia departe de oraș și nu ieșea aproape deloc din casă. De sărbători, ciocnea paharul cu telefonul de la ureche și cu lacrimile ce i se prelingeau din ochi. Doar duminica mergea să-și viziteze fiica mai mare. Am întrebat-o dacă cineva a vizitat-o în toți acești ani și ne-a asigurat că, în acest sens, este o norocoasă: „Primii ani i-am trăit singură, dar mai târziu a venit soțul la mine. Apoi a venit să mă vadă mezina, când a împlinit 18 ani. Văzând-o după atâția ani, simțeam că nu îmi ajunge aer și plângeam amândouă… Peste un an a venit și a treia fată cu nepoata mea, care avea deja cinci ani. De-ai ști cât e de trist, când se naște un puradel departe de tine!”.

„Voiam să îngenunchez în mijlocul aeroportului”

Femeia caută un semn de înțelegere în timp ce noi bem ceai și o ascultăm cu atenție. „Nu am cuvinte să explic ce am simțit atunci când am ajuns acasă peste șapte ani, continuă ea și parcă ar vrea să ne îmbrățișeze. Mi se părea că visez și voiam să îngenunchez în mijlocul aeroportului. Copiii m-au întâlnit cu flori și am plâns împreună, sărutându-ne, ca într-un basm…”, adaugă ea cu un surâs în colțul gurii.

Căutând să destindă atmosfera, mezina, care se afla și ea la masa noastră, la ai săi 21 de ani, se apropie de fiecare și ne umple cănile deja reci. Ne simțim ca într-o familie și îi răspundem cu același zâmbet cald. Ea o mângâie pe maică-sa pe umăr și-i spune: „Te iubesc! Te iubesc pentru că te-ai întors acasă!”. Încetișor, masa noastră se transformă în pace.

„Sunt nevoită să mă întorc”

Afară cresc troienele și ceaiul e fierbinte. Nu departe e primăvara și lucrurile parcă ar trebui să se limpezească. Dar la un moment dat, Galina Oglinda ne privește pe rând sfioasă și silabisește ca un copil: „În Moldova-i greu să trăiești… Nu poți trăi cu banii de aici… Trebuie să mă întorc, nu vă supărați… Slavă Domnului că fetele-mi sunt mari și mă înțeleg…”. Apoi își drege hotărâtă glasul: „De data asta, nu voi pleca pe mulți ani, doar pe câteva luni! Sufletul meu nu mai rezistă în singurătate!”.

Brusc… ceva se întâmplă și Galina Oglinda izbucnește iarăși în lacrimi. Nu ne rămâne decât să tăcem… Ceaiul nostru rămâne fierbinte.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *