Fanatismul e confundat de multe ori cu practicarea credinței. Dacă te rogi, ții posturi, mergi la biserică – nu înseamnă că ești fanatic. Fanaticul este total opus credinciosului. În primul rând nu își cunoaște credința. Interpretează eronat anumite porunci sau versete, pentru a-și justifica ura și egoismul.
Pe un fanatic îl recunoști imediat când spune cu seninătate cine ajunge în iad și de ce. El trăiește cu impresia că a înțeles doctrina. Confundă canonul (care înseamnă măsură) cu șablonul. Iar când i se pare că ai încălcat canonul, te amenință cu iadul.
În mod normal ar trebui să ne rugăm pentru astfel de oameni și să nu ne lăsăm afectați de pornirile lor. Dar acest lucru e foarte greu. Pentru că ei nu se închid în fanatismul lor, ci atacă verbal pe toți din jur. Tocmai așa devin vizibili. Ajung ușor la ură și violență. Războaiele așa-numite „religioase", au fost de fapt războaiele fanaticilor. Ale celor care au crezut că au dreptul să ucidă în numele lui Dumnezeu, indiferent de religia din care fac parte. Scenariul ne e foarte bine cunoscut de la răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos. Cei care au cerut uciderea Lui, au crezut că astfel își apără credința.
Fanaticii sunt ușor de recunoscut în dialoguri. Ei nu acceptă alte opinii, iar dacă le aduci un argument, în loc să încerce să îl lămurească, sar rapid la altă problemă: dar asta cum e? Explici a doua problemă, dar nu te ascultă până la capăt și sar la următoarea. De fiecare dată cu un ton agresiv sau autosuficient.
Însă există un început în toate. Iar aici trebuie să fim atenți. Pentru că mai întâi se stârnesc mici gesturi tipice fanaticilor, care, dezvoltate, duc la fanatism. Obsesia de a-i corecta pe ceilalți: nu așa se stă în genunchi, nu așa se ține post, nu așa trebuie să se îmbrace cineva. Sunt capcane în care cădem din neatenție și ne putem trezi că am pierdut smerenia, ne-am umplut de ură și ne considerăm deținătorii înțelepciunii și moștenitorii împărăției.
Fanaticii sunt la polul opus de trăirea autentică a credinței. Pentru că suntem chemați la iubire, iar ei pierd tocmai iubirea. Dacă le aduci argumente de necombătut, îți vor spune: vai de sufletul tău, tu nu pe Dumnezeu îl slujești, există judecata și așa mai departe.
Pe lângă aceste pietre de încercare, fanaticii sunt cei care îi îndepărtează de credință pe cei mai slabi. De aceea, să stăm bine, să luăm aminte, să ne ferim de orice judecare a aproapelui, dar mai ales să nu îndrăznim să spunem noi care va fi până la urmă judecata lui Dumnezeu asupra celorlalți, de o religie cu noi sau de altă religie.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
