Editorial

Speranţă şi durere la Nistru

Cuprinde câteva scene care nu au cum să nu se întipărească în memoria oricărui om. În primul rând, m-au impresionat poliţiştii Chişinăului care apar în acest film: traşi la faţă, nebărbieriţi, murdari, cu priviri hăituite. Puţini dintre ei erau doritori să vorbească în faţa camerei de filmat. Un tânăr voluntar exprima situaţia în cuvinte simple şi puţine „de-acum nu se mai putea altfel, ori ei pe noi, ori noi pe ei”. Se vedea din întreaga lui atitudine că lupta desfăşurată cu o zi înainte nu îi provocase niciun fel de plăcere, că doar pericolul de a fi el împuşcat l-a făcut să tragă asupra altor oameni. Povestea luptei era una simplă: o sută şi ceva de separatişti au deschis focul asupra unui autobuz care mergea spre Turcia. Ca prin miracol, majoritatea pasagerilor autobuzului au scăpat cu viaţă – doar o rusoaică a fost ucisă de tirul separatiştilor. Un grup de 15 poliţişti au intervenit şi au reuşit să îi alunge pe atacatori. A urmat un al doilea atac cu o maşină blindată. Şi acest atac a fost respins. După aceste lupte, poliţiştii preferau să îşi cureţe armele şi să răspundă monosilabic întrebărilor jurnaliştilor.

Oamenii care apar în filmul „Speranţă şi durere” nu înţeleg războiul pe care îl duc. Se declară indignaţi de faptul că sunt atacaţi de separatişti şi nu pricep de ce li se întâmplă aceasta. Toţi luptătorii sunt încrâncenaţi şi nu vor să cedeze niciun pas, însă se citeşte în privirea lor faptul că ar vrea să se încheie cu luptele de pe Nistru. S-au împlinit 20 de ani de la luptele purtate în Tighina, când forţele de poliţie ale Chişinăului au reuşit să cucerească în întregime oraşul separatist. Apoi a venit ordinul de retragere, rămas fără explicaţie până în ziua de azi. La fel cum fără de explicaţie au rămas arestarea şi eliberarea lui Igor Smirnov. Veteranii războiului de pe Nistru au tot dreptul să ceară explicaţii, deşi sunt foarte puţine şanse să le primească.

Ca şi în cazul multor altor anomalii de la Chişinău, toată lumea ştie care este adevărul războiului de pe Nistru şi al separatismului transnistrean. Fiecare pas făcut spre afirmarea identităţii naţionale între Prut şi Nistru a fost dublat de un pas spre război în stânga Nistrului. O ţară abia apărută, fără armată şi fără resurse a fost atacată de una dintre cele mai mari puteri militare ale lumii. Rezultatul era unul previzibil, însă este de admirat puterea de rezistenţă a Chişinăului care până acum a reuşit să recunoască şi să parafeze o înţelegere care să consfinţească victoria imperiului.

Pe de altă parte, la Chişinău nu prea există o dezbatere publică asupra Transnistriei. Separatismul transnistrean este mortul din dulap despre care nimeni nu doreşte să vorbească deschis. La Tiraspol domneşte Moscova, conducerea republicii separatiste este schimbată după cum dictează strategii imperiali. Războiul de pe Nistru nu s-a încheiat, doar s-a mutat de pe malurile fluviului în cancelariile diplomatice. Însă, dacă în luptătorii descrişi mai sus se putea avea încredere, nu pot spune acelaşi lucru despre modul în care sunt duse negocierile din prezent. 

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


George Damian

George Damian este ziarist din anul 2001. A scris sau încă scrie pentru ZIUA, Deutsche Welle, Puterea, Magazin Istoric, Historia, Times New Roman, Timpul - Chișinău, Adevărul și moldNova.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *