Sportul moldovenesc în regimul totalitar sovietic (III)

publicat în Editorial pe 10 Decembrie 2012, 07:40

Una din marile probleme ale R. Moldova, care, printre multe altele, face disfuncţională existenţa sa ca stat, este faptul că percepţia populaţiei sale asupra perioadei sovietice este determinată de confruntarea constantă între negativism şi pozitivism, între ce a fost bine şi ce a fost rău, între cei care neagă şi condamnă acest regim şi cei care îl susţin şi sunt nostalgici după el. 

În tumultul acestor confruntări s-a pierdut din vedere faptul că perioada sovietică a adus o ruptură civilizaţională greu de remediat actualmente, care, dincolo de anihilarea pornirilor româneşti iniţiale, a determinat prin retorica sa antioccidentală, anticapitalistă şi anti-NATO o distanţare de civilizaţia europeană în general. 

Asta face ca în sport, la fel ca şi în restul domeniilor, să mai persiste o nostalgie faţă de perioada sovietică, justificată de o realitate conform căreia implicarea partidului comunist şi a statului sovietic în organizarea sportului a dus în RSSM la o organizare a sistemului competiţional raional, orăşenesc şi republican şi o stimulare puternică a caracterului său de masă, că datorită acestei sistematizări şi organizări, sportivii moldoveni au avut acces direct la campionatele sovietice, care erau structurate în diferite ligi, iar cluburile din republică au avut oportunitatea să întâlnească cele mai puternice cluburi sovietice şi să aibă acces la experienţa acumulată de sistemul sportiv sovietic, că asistenţa financiară centralizată din partea statului a asigurat sportului o stabilitate a situaţiei economice, crearea unei bune infrastructuri sportive (stadioane şi săli de sport mici, mijlocii, mari atât în mediul urban, cât şi la sate) şi accesul masiv al populaţiei la această infrastructură.
Când privim în profunzime această realitate, observăm însă că moldovenii, ca populaţie majoritară a acestei republici sovietice, au fost departe de a fi beneficiarii acestui sistem, iar multe dintre raţionamentele care au determinat dezvoltarea acestui caracter de masă au fost departe de interesul pentru sport ca activitate socială apolitică şi apanaj de performanţă.

Gradul înalt de politizare, sovietizare şi ideologizare a sportului

Prin decizia Biroului CC al PC (b) din Moldova din 18 iunie 1946 se cerea restructurarea radicală a activităţii Comitetului Republican pentru Educaţie Fizică şi Sport, concentrând atenţia asupra dezvoltării unui caracter de masă a activităţii de educaţie fizică, atragerea celor care practică educaţia fizică în viaţa social-politică a republicii pentru îndeplinirea planului cincinal de restabilire şi dezvoltare a economiei naţionale. Dar de asemenea, se cerea întărirea organizaţională a colectivelor de cultură fizică şi crearea unor noi colective în colhozuri şi sovhozuri, şcoli, întreprinderi, sate şi oraşe, pentru a le transforma în organizaţii de cultură fizică de masă, care „participă activ în refacerea şi înflorirea ţării”. Partidul se implica chiar şi în stabilirea tehnicii de îmbunătăţire a performanţei sportive, Biroul Politic atrăgând atenţia asupra necesităţii ridicării tehnicii la sărituri în înălţime printre „fizkulturnicii” din RSSM.

După evoluţia nereuşită în Asia Mijlocie în anul 1951, jucătorii echipei „Burevestnik” au fost mustraţi pe linie de partid, iar pentru „ridicarea” performanţei şi „conştientizarea” importanţei misiunii pe care o aveau sportivii urma să fie desfăşurată o amplă „activitate de educaţie politică”, prin studierea lucrărilor lui I. Stalin.

La 18 februarie 1951 era organizat motocrosul de agitaţie politică dedicat alegerilor din Sovietul Suprem al RSSM, iar în ianuarie 1973 Comitetul pentru Sport al RSSM anunţa concursul jubiliar pentru cea mai bună organizare a lucrului sportiv de masă printre raioane şi oraşe, asociaţiilor „benevole” de sport şi colectivelor sportive dedicate aniversării a 50-a de la crearea RSSM şi a Partidului Comunist al Moldovei. De-a lungul perioadei, toate manifestările care făceau parte din panteonul mitologiei sovietice erau însoţite de competiţii sportive de masă, menite să genereze o legătură organică între partid, stat şi masele populare.

Implicarea partidului şi statului în organizarea sportului era determinată de faptul că acesta era văzut ca un instrument util pentru masificarea, atomizarea şi ideologizarea societăţii moldoveneşti, iar conexiunea unor segmente largi ale populaţiei RSSM cu acele realităţi explică în mare parte resursele de nostalgie şi pozitivism faţă de comunism.

Tenta discriminatorie, antinaţională a organizării sportului

Nivelul de reprezentativitate a moldovenilor în conducerea sportului şi accesul acestora la beneficiile sistemului sportiv a fost extrem de scăzut pe parcursul perioadei sovietice. În aparatul Comitetului pentru Educaţie Fizică şi Sport din anul 1946 (iniţial s-a numit „Comitetul Fizkulturii”) nu exista niciun moldovean, din 82 de lucrători în educaţia fizică din republică, doar 9 erau moldoveni, iar din 60 de studenţi ai Tehnicumului de educaţie fizică şi sport, creat în 1945, doar 8 erau moldoveni. Biroul Politic al CC al PC (b) din Moldova obliga în 1945 Comitetul Unional pentru Educaţie Fizică şi Sport să trimită în RSSM 25 de specialişti cu studii superioare, 50 cu studii medii şi 20 de specialişti pentru funcţiile de conducere. La aceste cereri, locţiitorul preşedintelui Comitetului Unional, V. Ukrainţev, răspunde cu nonşalanţă „...la ce vă trebuie cadre? Voi trăiţi la sud, cadrele vor veni de la sine”.

Drept rezultat al felului cum a fost condusă RSSM, cum a avut loc procesul de refacere postbelică, ca rezultat al urbanizării şi industrializării, cât şi a mobilizării sociale specifice regimurilor totalitare în general, sportul (şi societatea moldovenească în general) a cunoscut un aflux sporit de alogeni, care pe fundalul absenţei resurselor umane interne cauzată de război şi ocupaţia sovietică, au dominat conducerea, organizarea şi funcţionarea sportului moldovenesc. Preponderenţa elementului rusofon în sportul moldovenesc a determinat o puternică rusificare a acestuia, atât la nivelul predării şi implementării metodologiei de pregătire, cât şi a determinării contextului de performanţă, ceea ce făcea ca preferenţial în acest domeniu de activitate să fie cooptaţi copiii ce vorbeau în limba rusă, iar moldovenii care veneau în sport deveneau automat rusificaţi din necesitatea de a se conforma realităţilor care existau.

Spre exemplu, de la debutul său în cadrul competiţiilor din Uniunea Sovietică, în fotbalul moldovenesc a fost stabilită o tradiţie menţinută de-a lungul perioadei sovietice şi considerată unul din cele mai negative aspecte ale acesteia - neglijarea fotbaliştilor şi specialiştilor autohtoni şi prezenţa masivă a jucătorilor şi fotbaliştilor veniţi din alte republici, în special din Federaţia Rusă şi Ucraina. Analiza componenţei echipei de fotbal „Burevestnik” din 1951 ne arată că din 20 de membri ai echipei doar doi erau „moldoveni” (Gh. Mocanu şi N. Lazikov). Accentul în perioada sovietică era pus pe jucătorii din alte republici sovietice, jucătorii locali erau neglijaţi, iar fotbalul autohton nu era suficient de dezvoltat şi folosit, mai ales când venea vorba de a fi angajat în principala echipă de fotbal a republicii. Fluctuaţia jucătorilor era extrem de mare şi nu exista o stabilitate bazată pe jucătorii locali, cum era, spre exemplu, în Georgia, Armenia sau Lituania, unde echipele de top nu aveau în componenţa lor reprezentanţi ai altor naţionalităţi, decât ai naţionalităţii constitutive, atât la nivelul conducerii tehnice, cât şi componenţei echipei, iar asta era o formă de rezistenţă a acestora faţă de politicile centrului.

Dacă ne uităm la originea etnică a medaliaţilor olimpici ce au reprezentat RSSM în timpul sovietic, atunci din cei doisprezece (Kosanov, Prokupeţ, Popova, Zaharova, Doljenko, Dobrovolski, Başkatov, Skreabin, Markoci, Rusacenko, Valeeva), doar unul singur, N. Juravschi, era moldovean.

În anchetele sociologice realizate în procesul cercetării noastre, printre funcţionarii, sportivii, arbitrii, profesorii universitari sau jurnaliştii care au avut conexiuni cu perioada sovietică, putem găsi şi multe alte aspecte ale disfuncţionalităţii sportului moldovenesc în acele timpuri: corupţia, începând cu liga superioară şi terminând cu nivelele inferioare; lipsa relaţiilor cu statele europene şi izolarea externă; absenţa unei baze ştiinţifice şi lipsa interesului pentru dezvoltarea sa; subdezvoltarea sportului din provincie; susţinere financiară insuficientă; obligaţia de a face serviciul militar, iar absenţa unui club militar în Moldova ducea la pierderea tinerilor jucători; metodologia neadecvată de pregătire a sportului de copii şi juniori; salarii şi venituri mici pentru jucători şi antrenori; sistemul de selecţie discriminatoriu; militarizarea sportului etc.
Doi oameni din lumea sportului, regretatul Vasile Vatamanu şi Efim Josanu, au indicat explicit că în perioada sovietică pot fi găsite puţine aspecte pozitive, deoarece aceasta a „furat” alternativa unei dezvoltări libere a sportului într-o lume liberă, concluzie la care subscriu în totalitate. Mai mult decât atât, consider că sportul moldovenesc are nevoie de un proces profund de desovietizare şi derusificare atât la nivel de mentalitate şi pregătire, cât şi la nivel de conducere, organizare şi structurare pentru a deveni cu adevărat funcţional şi generator de performanţă în condiţiile globalizării.