Sămânţa poate fi bună sau mai puţin bună, cu o capacitate de germinare mai mare sau mai mică, solul fiind apreciat încă de Isus ca valoare-mediu neomogenă şi capricioasă. Se ştie că ”sămânţa” sau educatul, prin capacitatea de germinare pe care o deţine congenital, este un luptător înnăscut, dar unul care luptă doar pentru a supravieţui ca individ. O inserţie pertinentă în acest concept face C. Tănase (Timpul, 6.01.11), care constată că „şcoala noastră naţională… îi învaţă pe copii orice, numai nu ceea ce trebuie: să lupte…”. Totuşi, moldovenii, deşi n-au fost învăţaţi la şcoală să lupte, luptă pe viaţă şi pe moarte pentru familie şi un serviciu mai călduţ şi mai bine plătit, pentru un loc în parlament şi pentru cât mai multe ministere controlate.
Dar, pentru a deveni anume fiinţa pentru care este hărăzit să devină, educatul trebuie să-şi depăşească condiţia de individ şi să lupte şi pentru îmbunătăţirea comunităţii – a familiei, localităţii, a poporului şi a naţiunii a căror celulă este, iar fiind acestea pietrele de temelie ale societăţii, educatul nu poate deveni o fiinţă adevărată decât luptând şi pentru o societate mai bună. La rândul ei, societatea nu poate exista decât într-o ţară, într-un stat, care reprezintă întâi de toate un teritoriu – un „spaţiu de locuire” şi „îndumnezeire” (Heraclit, M. Heidegger). Numai fiind spiritualizat, spaţiul de locuire devine Patrie. Oamenii care nu-şi îndumnezeiesc spaţiul de locuire, ci doar trăiesc în el, nu se îngrijesc decât de calitatea lor de indivizi, şi aceştia nu pot avea patrie, ci doar un fel de sovietski soiuz, unde nu fac altceva decât să lâncezească în starea de a nu fi. Dar aceasta poate fi depăşită dacă lupta pentru individ, comunitate şi patrie se manifestă în lupta pentru un nume propriu – pentru o identitate construită prin acţiunea de devenire întru fiinţă (C. Noica).
Şi deoarece lupta, pentru a se produce, presupune existenţa unui scop de atins şi a unor forţe de învins (căci se împotrivesc atingerii scopului), identificarea educaţiei cu lupta are raţiune în măsura în care educatorii şi educaţii au de învins anumite forţe malefice devenirii întru propria lor fiinţă.
Devierea substanţială a învăţământului în ultimii zece ani de la principiile şcolii naţionale (până la şcoală naţională mai este) arată că avem destule forţe de învins, de la moldovenismul vulgar la mediocrităţile producătoare „de reforme la nivel de terminologie” şi de la învăţătorul care o consumă inopinat şi părinţii care cumpără note copiilor până la şefii corupţii şi incompetenţi. Şi deoarece moldovenii, deşi şi sămânţă de neam bun sunt, dacii şi romanii fiind la originea creştinismului european, şi un pământ bun au, că înfigi un băţ şi creşte un pom, încă n-au şi o patrie, căci le-a fost furată, ei au a-şi conştientiza în primul rând scopul luptei – construirea patriei şi educarea oamenilor care s-o locuiască, a generaţiei cu identitate naţional-europeană definitivată.
În caz contrar, vai de ţara şi statalitatea cui ne are!..
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
