Starea de normalitate a învăţământului

Dacă câştigătorii alegerilor vor asigura fiecărui copil şi tânăr condiţii minim posibile pentru a deveni ceea ce pot ei să devină, alegerile vor fi câştigate şi de noi, alegătorii, căci o şansă mai bună pentru învăţământ este o stare de normalitate: pentru el, pentru tânăra generaţie, pentru bătrâneţile părinţilor şi pentru ţară. 

Oricine va câştiga alegerile – parlamentare, prezidenţiale, locale – le va pierde numaidecât, chiar în primele luni, dacă nici de data aceasta nu va recuceri de la comunişti învăţământul – nu pentru a-l domina, precum o fac pseudo-reformatorii, ci pentru a-l îmbunătăţi, adică pentru a relansa reformele începute în anii de luptă pentru Independenţă. Guvernarea învăţământului de către agrarieni şi amenişti a demonstrat că aceste partide nu numai că nu l-au recucerit de la comunişti dar au ignorat şi însăşi raţiunea de a-l guverna, adică de a-l reforma continuu în conformitate nu cu ambiţiile lor ideologice sau ale unor proşti sfătuitori, ci în baza celor trei demersuri pe care s-a făcut întotdeauna educaţia în ţările democratice – demersul individual al educaţilor, demersul familiei şi demersul societăţii. 

Deşi nu suntem încă o societate democratică, reprezentanţi ai intelectualităţii pedagogice au ştiut să ofere în anii 90 societăţii, educaţilor şi familiei un demers educaţional modern, comensurabil cu cele ale ţărilor democratice dezvoltate, redat în Concepţia Învăţământului (1995) şi Curriculum de bază (1997) – documente încă în vigoare, precum şi în Standardele educaţionale (2003) – deja anulate de ministerul lui Bujor. 
Deşi un număr enorm de familii sunt dezmembrate, părinţii fiind nevoiţi să meargă în lume pentru o pâine, demersul educaţional al acestor familii este unul conform societăţii cunoaşterii şi libertăţii, cei mai mulţi bani câştigaţi în străinătate fiind investiţi în studiile copiilor şi în locuinţe. Or, copiii şi casa sunt valorile definitorii dintotdeauna ale familiei.

Deşi copiii suferă cel mai mult din cauza sărăciei şi absenţei părinţilor, demersul lor pentru educaţie este cel mai modern, mai angajat în valorile autentice şi cel mai nuanţat cu însemnele libertăţii – valoarea supremă a omului contemporan. 

Şi învăţătorii, aşa puţini câţi au rămas, iar unii şi marcaţi de unele vicii sociale şi morale, nu pot să nu-şi dorească în suflet normalitatea – starea în care familia este întreagă şi sătulă, conceptele şi instrumentele educaţiei – reale, clare şi eficiente, salariile – decente, iar şefii şi politicienii nu le stau deasupra capului cu fantomele Lenin-Voronin-„subcompetenţă” şi metodologii educaţionale de unică folosinţă.
După alegeri, trebuie deci să recucerim normalitatea învăţământului. Iar pentru aceasta trebuie cel puţin să-i votăm pe cei care sunt capabili să edifice starea de normalitate în toate sferele vieţii publice, înlăturându-i pe proletarii-milionari, care au instalat-o, şi pe slugile lor.