Comentariu

Sugestie literară pentru uitări „ciudate”

Mai exact, scriam că, deşi au trecut 70 de ani de la primul val al deportărilor organizate de regimul sovietic şi subiectul nu mai e demult unul tabu, continuăm să ne amintim de el în tăcere, cu jenă ori chiar „separat” şi „deloc”, cum fac politicienii. Politicienii şi-au confirmat ieri „vocaţia” şi, la mitingul de comemorare a victimelor represiunilor comuniste şi parastasul de pomenire, organizat în Scuarul Gării – acolo unde tot urmează şi urmează să fie înălţat un monument în memoria celor deportaţi – au participat „selectiv”. Iar unii, pur şi simplu, nu au participat. Poate că s-au temut să nu-i bată în cap soarele. Poate că, mândri democraţi fiind, i-au comemorat „separat”, ca să nu se afişeze alături de „ciudaţii” din Asociaţia Foştilor Deportaţi şi Deţinuţi Politici. Admit şi că au făcut-o în tăcere, ca să nu-i audă „camarazii” de mai la Est de Vestul moldovenesc… Sau poate, încă, nu au aflat despre tragedia deportărilor.

Pentru ei, am o sugestie de… lectură – cartea „Stalin mi-a furat copilăria” de Boris Vasiliev care, ca şi Ţaca Liuba mea, era copil când a fost dus în Siberia. La doar o lună de la lansare, la 29 aprilie 2011, ea figura deja în topul celor mai citite cărţi la Biblioteca Naţională – o performanţă pe care o ating cu greu şi literaţii consacraţi. Succesul acestei cărţi-document poate avea mai multe explicaţii. Una dintre ele – cea optimistă, aş zice – e că în ultimii ani moldovenii au realizat din nou, aşa cum s-a întâmplat la sfârşitul anilor ’80, că au nevoie de memorie. O memorie prin care să reconstituie şi să-şi asume trecutul care, pentru mulţi dintre noi, mai rămâne o pagină albă sau chiar una scrisă, în cei opt ani de comunism, cu multe erori. O memorie ce poate fi reanimată inclusiv de către cei care au trăit pe viu istoria…

Boris Vasiliev, profesorul-pensionar din Sărătenii Vechi, Teleneşti, este unul dintre ei, iar cartea sa e un document autentic despre soarta unui copil supus deportărilor în două rânduri. Avea doar nouă ani când a fost urcat pentru prima dată în vagonul de vite, la 13 iunie 1941, şi dus la capătul lumii, acolo unde viaţa se consumă la minus 40 de grade… După cinci ani de Siberia, evadează din Gulag şi se întoarce acasă, încercând să ia totul de la capăt. La 6 iulie 1949 istoria se repetă, însă el, parcă sfidând soarta – dar mai ales regimul politic -, fuge chiar a doua zi… Din păcate, nu toţi copiii deportaţi în acele vremuri au ajuns să-şi revadă patria…

Citind această carte, unii îşi retrăiesc viaţa, alţii, mai tineri, descoperă urgii ale unor vremuri despre care – din precauţie sau din necunoaştere – părinţii şi bunicii nu le-au spus. Convingătoare sunt şi cele peste o sută de documente, scoase din arhiva Securităţii. Iar concluzia e una: această carte este un adevărat rechizitoriu pentru un viitor tribunal internaţional, care să tragă la răspundere regimul stalinist, aşa cum evreii au condamnat holocaustul. Se va întâmpla însă oare un asemenea tribunal vreodată?!. Boris Vasiliev recunoaşte: prin cartea sa, el a dorit să descrie soarta tuturor copiilor deportaţi din Moldova, dar şi a celor din alte state devenite, peste noapte, „republici sovietice surori” – copii, despre mulţi dintre care nu se ştie aproape nimic. Şi chiar dacă nu corespunde tuturor rigorilor literare, volumul, la sigur, întruneşte un criteriu major şi deseori lipsă – cel al sincerităţii. „Ce cunoaşte generaţia tânără? Doar ceea ce scriu pseudoistoricii angajaţi ideologic la căruţa comuniştilor? Astăzi, bunăoară, aproape nimeni nu ştie despre târgul de robi din regiunea Obi, care se întâmpla la mijlocul secolului XX!!!”, spune Boris Vasiliev.

Trebuie să recunoaştem că mai avem multe de cunoscut… Boris Vasiliev ne ajută.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *