Surpriza de Crăciun a Franţei şi Germaniei: o nouă Uniune Europeană

Deoarece preşedintele Nicolas Sarkozy este primul care va da piept cu electoratul pentru realegere, cancelarul Angela Merkel i-a lăsat onoarea de a trage prima „salvă”.

El a făcut-o la Toulon, la 1 decembrie, într-un discurs-fluviu din care se desprind câteva idei ce merită atenţie…

PENTRU ÎNCĂLZIRE, NICOLAS SARKOZY a aplicat câte o lovitură la stânga, în direcţia Partidului Socialist, şi la dreapta, în direcţia Frontului Naţional, din partea cărora provin cei mai periculoşi contracandidaţi ai săi la alegerile prezidenţiale din 2012. Poziţionându-se, astfel, la centru, acolo unde stau arbitrii şi înţelepţii… Pentru socialişti, a anunţat decesul statului social şi asistenţial în Franţa, fără a pierde, desigur, ocazia de a lega acest „deces” de măsurile populiste introduse de guvernele socialiste începând cu anii 1980, cum ar fi săptămâna de lucru de 35 de ore… Pentru urechile Frontului Naţional, a afirmat că ieşirea Franţei din zona euro ar fi suicidală economic, deoarece i-ar dubla imediat datoria suverană, făcând-o imposibil de rambursat, reducând simultan, drastic, veniturile reale ale francezilor.

ÎN POSTURA DE „TERMINATOR” al mitologiei politice de stânga care aproape a distrus Europa în ultimele patru-cinci decenii, Nicolas Sarkozy ar putea fi chiar simpatic. În urmă cu doar câteva luni el anunţa Franţei eşecul „multiculturalismului”, acum a făcut-o cu „statul social”. Problema liderului francez, dar şi a celorlalţi lideri occidentali ai momentului devine vizibilă atunci când trebuie trecut de la vorbe la acţiune, adică la aplicarea „pe teren” a unor noi politici. La Toulon, preşedintele francez a afirmat că Europa are nevoie de mai multă politică, de mai multă disciplină şi a propus ieşirea din criza datoriilor „prin muncă, nu prin austeritate”. Este uşor să fii de acord cu cele trei idei ale liderului de la Elysee – întrebarea este cum îşi imaginează domnul Sarkozy că le va pune în practică? Totuşi, dacă urmărim cu atenţie discursul său, putem risca şi un răspuns: cu ajutorul Germaniei.

„CONVERGENŢA CU GERMANIA”, orice ar însemna această expresie pentru Nicolas Sarkozy, a fost firul roşu al discursului de la Toulon. Franţa vrea să-şi „reia controlul asupra propriului destin”, a afirmat el, omiţând să spună, explicit, din mâinile cui trebuie recâştigat acest control: din mâinile creditorilor. El a anunţat doar intrarea într-un nou „ciclu economic”, care va fi definit de reducerea datoriilor suverane. A adăugat că începând cu 1974, adică 37 de ani fără întrerupere, bugetul de stat al Franţei a fost deficitar, ceea ce a sunat ca un prohod pentru actualul mod de a face politică. A mai spus că Franţa are cel mai solid stat centralizat din Europa, ale cărui structuri sunt încă intacte, neafectate de criză; că Franţa vede ieşirea din criză pe baza principiului că Europa are nevoie de „mai multă suveranitate, nu mai puţină”; ca suveranitatea franceză, marcată inclusiv de dreptul de veto în Consiliul de Securitate al ONU, nu va fi abandonată şi că Europa nu trebuie reformată, ci – atenţie! – „regândită” şi „refondată”. Ceea ce este cu totul altceva… Toate aceste idei au fost înţesate cu referiri la „convergenţa” şi „unirea” Franţei cu Germania. Ce se poate înţelege de aici? Că Franţa – cu un stat centralizat puternic, o suveranitate ce îi „traversează” semi-obsesiv istoria de la Clovis încoace şi o armată încă de luat în seamă capabilă să le protejeze pe primele -, a ajuns astăzi în punctul în care, asemenea altor state europene, îşi poate pierde exact mult-venerata suveranitate în beneficiul creditorilor săi. A face noi împrumuturi, la dobânzi pe zi ce trece mai mari, pentru a plăti datoriile mai vechi reprezintă un joc piramidal mortal, deci, drumul sigur spre sinuciderea statului şi economiei, spre abandonarea naţiunii în mâinile unei noi „aristocraţii” a banului, care va fi mult mai despotică şi brutală faţă de cea din primul Ev Mediu, legată doar de pământ.

Singura salvare este oprirea deficitelor bugetare, trecerea statelor pe excedente şi plata datoriilor până la lichidarea lor. Din ingredientele necesare pentru a porni pe acest drum excepţional de greu, Franţei îi lipseşte unul singur: forţa economică. Are forţa administrativă, suveranitatea necesară şi un brand extern relativ bun. Singură, însă, economia franceză nu poate scăpa din capcana datoriilor. Aici intervine rolul Germaniei…

GERMANIA A FĂCUT, între 1939-1945, greşeli catastrofale, care „ajung” nu pentru 100, ci probabil pentru 1000 de ani. De aceea, a vorbi astăzi la Berlin, doar în numele Germaniei, de „mai multă politică”, „centralizare”, „forţă administrativă” şi „suveranitate” e o întreprindere extrem de riscantă. Ceea ce Franţa îşi poate permite să facă, din punct de vedere politic, Germaniei nu îi este accesibil. Invers, ceea ce Germania îşi poate permite să facă, din punct de vedere economic, Franţei nu îi stă în putinţă. Astfel, nu e oare destul de clar despre ce a vorbit, de fapt, Nicolas Sarkozy la Toulon?

Cancelarul Angela Merkel l-a urmat, de altfel, destul de repede, la microfon pe preşedintele francez, anunţând în Bundestag ca „uniunea fiscală e foarte aproape”. La 2 decembrie, premierul britanic David Cameron a mers la Paris pentru ultimele negocieri înainte de Consiliul European din 8-9 decembrie. Cel mai probabil, Londra îşi va negocia „neutralitatea binevoitoare” faţă de proiectul politic franco-german încă incomplet dezvăluit…

LA TOULON, NICOLAS SARKOZY a respins ideea că Europa are de ales între o Uniune a statelor-naţiune şi o Uniune federală. Punând cap la cap tot ce a lăsat să se întrevadă şeful statului francez, noul stat franco-german care va sta la baza „refondării” Europei ar putea fi unul multinaţional, democratic, dar mai autoritar decât statele actuale, bazat pe forţa economiei germane şi pe suveranitatea şi brandul extern pe care Parisul pare dispus să le împartă cu Berlinul, în schimbul „convergenţei”. Referirea lui Sarkozy la dreptul de veto al Franţei la ONU a sunat ca o invitaţie adresată Germaniei la „împărţirea” acestuia. Altminteri, n-ar fi avut nicio logică într-un discurs despre viitorul Europei. Dar, orice proiect ar anunţa la începutul săptămânii viitoare, Nicolas Sarkozy şi Angela Merkel nu vor avea viaţă uşoară.

O „EUROPĂ ÎN CARE LIDERII POLITICI DECID”, cum îşi doreşte liderul francez, va întâmpina opoziţia feroce a elitelor financiare, intelectuale şi media, care de prin 1968 au preluat, treptat, adevărata putere politică şi şi-au consolidat ascendentul asupra oficialilor democratic aleşi nu numai prin împrumuturi aparent „avantajoase”, dar şi prin impunerea în mentalul colectiv a unei interpretări de esenţă anarhist-marxistă a „drepturilor omului”, care a paralizat funcţiile vitale ale statelor şi naţiunilor libere. Cine crede că aceste elite vor returna uşor puterea atât de dulce (şi lucrativă) politicienilor, fie ei şi dintr-o nouă construcţie franco-germană, se înşală.

Fiindcă Angela Merkel nu vrea, pe drept cuvânt, să accepte lansarea de euro-obligaţiuni, ce ar echivala cu „sclavia bancară” definitivă a tuturor celor 17 state din zona euro şi cu înmormântarea suveranităţii Germaniei, cancelariei de la Berlin i s-a arătat deja „pisica” – ultima emisie de obligaţiuni germane nu şi-a găsit, integral, cumpărători, după ce investitorii se bătuseră pe ele până în ajun… Rămâne să ne imaginăm ce se va întâmpla când Nicolas Sarkozy va încerca să impună „disciplina” şi „munca” în suburbiile oraşelor franceze, unde trăiesc multe milioane de asistaţi social, ghetoizaţi şi ostili…

Cert e că, dacă proiectul celor două capitale europene va fi să aibă o şansă, Parisul şi Berlinul vor trebui să-şi pună la bătaie toată suveranitatea ce le-a mai rămas. Vom vedea, astfel, câtă sau dacă le-a mai rămas ceva din ea.

Alex Avram
Ziare.com