Primul poem deschide volumul cu nişte cadre scoase parcă din manifestul cinematografic Dogma 95, fără a pune accent pe tot felul de preţiozităţi tehnice. Poemul începe cu nişte imagini filmice, un „taxi galben” în plină viteză se îndreaptă la Cimitirul central după certificatul de deces al lui Evgheni Ivanovici, anunţând şi moartea Zoiei Gheorghievna care „stătea pe bancheta / jerpelită / din spate / cu spatele / la şofer uitându-se în urmă / pe fereastra opacă şi murdară" şi care se sfârşeşte aşa: „acum / nici Zoia Gheorghievna / nu mai e / în viaţă". Taxiul, troleibuzul, trenul şi targa – astea sunt mijloacele de transport din primele poeme, care formează ele însele un poem şi nu întâmplător iniţial amintesc de nişte cruci. Pe de altă parte, „Ikarus-ul decolorat” cu farurile sparte, care fuge de întuneric pe drumul Ungheni-Chişinău, are o funcţie premonitorie, creând senzaţia a două lumi paralele despărţite de fereastra autobuzului. O moarte iminentă cu un martor ocular.
„La fel cum ninge acum / a nins şi în 1966 / când ei alergau pe plajă / ţinându-se de mâini / când alergau cu limbile scoase / când alergau foarte repede / din ce în ce mai repede / Evgheni Ivanovici în faţă / şi Zoia Gheorghievna în urma lui dând tot mai tare şi mai tare / din mâini / prin zăpada care / le cădea în faţă / iau o mână din nisip şi mi se face foarte trist / cu o mână de nisip ies în ninsoarea / în care ieşise şi Evgheni Ivanovici / în 1973 / fără fular şi căciulă”.
Dumitru Crudu face nişte filme exemplare din „aceste fotografii / care / încă nu s-au îngălbenit”, le reconstituie, ba chiar merge pe urmele celor care nu mai sunt în viaţă, imitându-le gesturile, căutând punctul unde îi va regăsi, de parcă nici n-au plecat, de parcă sunt tot acolo: „la o fereastră luminată, / eu încă o mai văd, / de vreo săptămână / nu a mai mâncat nimic, / dar ea continuă să iasă la fereastră, / sfidând orice / aşteptări, / demonstrând încă o dată / cât de imprevizibilă poate fi. / cât de puţine lucruri am ştiut despre ea".
Îl cred pe Dumitru Crudu când spune că nu avea nicio intenţie de a scoate o carte, volumul de faţă fiind mai curând un soi de terapie prin şi cu poezie. Renunţarea lui Dumitru Crudu la a mai scrie poezie era, presupun, refuzul de a mai cocheta cu tehnicile poetice şi cu acest volum le reduce la minimum.
Poemul „Eşarfe în cer” este o altă piesă din Puzzle-ul Dumitru Crudu, care arată amploarea personalităţii unuia dintre cei mai importanţi scriitori de la noi. Voi încheia cu un fragment din volumul „Eşarfe în cer”, pe care îl recomand cu căldură:
„După moartea ei / în camera Zoiei Gheorghievna se / aud / suspine / dar când / deschid uşa / acolo nu-i / nimeni / după moartea ei stătea / pe pat cu faţa / spre cer / de parcă urmărea încotro / se îndreaptă / sufletul ei, / aşa cum ai urmări o eşarfă roşie / pe care vântul ţi-o smulge din mâini”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
