Ștefan cel Mare: o altă istorie

publicat în Opinii & Editoriale pe 20 Octombrie 2015, 08:12

Motto: „Ideile preconcepute, iată răul cel mai frecvent al epocii noastre” Fustel de Coulanges)

Rareori se întâmplă să mă aplec asupra unor cărți care ies din domeniul meu de cercetare sau al preocupărilor imediate legate de specializare. Urăsc timpurile care au creat experți cu specializări înguste, mai ales în istorie, care nu văd mai departe de propriul hotar cronologic sau temă de cercetare. La fel de mult cum disprețuiesc aceste timpuri pentru faptul că au dat naștere unor așa-ziși experți și analiști, care știu tot mai multe despre tot mai puține. Adică despre nimic. Și mă întorc deopotrivă cu invidie și bucurie spre timpurile în care oamenii care făceau istorie erau stăpâni peste tot regatul muzei Clio, fiind capabili să scrie și să vorbească despre orice, fără a se simți stingherit de „tema de cercetare sau specializare”. Scriam în editorialul trecut despre Iorga, care a fost desigur deasupra firii umane, dar care a cultivat imaginea unui istoric cerebral, total, capabil să abordeze cu dezinvoltură orice aspect al istoriei românilor, iar atingerea sa a marcat transformări profunde ale discursului istoric și istoriografic românesc. Era o modă a timpului desigur, dar și o tradiție românească veche, care pornea de la cronicari, trecea prin Cantemir și Școala Ardeleană, ajungând la istoricii pașoptiști și la generația Marii Uniri, reprezentată de o pleiadă remarcabilă de istorici interbelici. Cei care au făcut istorie atunci ne-au arătat că dincolo de integritatea imaginativă și descriptivă a fenomenului istoric universal și național, care îți oferă legitimitate și credibilitate, istoricul are o misiune socială și intelectuală deosebită, care îl obligă la atitudini și reacții față de mediul în care se află. Comunismul desigur a dezasamblat această integritate, a băgat istoricii în cușca „specializărilor”, i-a instrumentalizat și i-a făcut servitori docili ai sistemului, meteahnă de care cu regret nu mai scăpăm nici până acum. Și când mă gândesc la Bălcescu cu verva lui revoluționară sau la Kogălniceanu cu afinitatea lui diplomatică, sau la Iorga și Gh. Brătianu, care dincolo de capacitatea de a scrie istorie, au mai avut curajul și caracterul de a o face, plătind chiar cu propria viață acest lucru, atunci chiar nu mai am ce comenta.

Dar am lungit prea mult această introducere. Vroiam să vorbesc despre două lucruri. În primul rând, de frumoasa și salutabila inițiativă a ziarului TIMPUL de a începe republicarea unor lucrări istorice de o calitate deosebită pentru noi, dar și de o importanță ajutătoare pentru realitățile noastre curente, în general rătăcite în această epocă a „globalizării”. A fost și dorința răposatului Constantin Tănase, care, chiar dacă n-a fost istoric, s-a ridicat deasupra tuturor prin felul în care a simțit-o și a trăit-o. Dar este meritul și responsabilitatea lui Silviu Tănase, pătruns de ideea unei continuități firești și de spirit civic, care ar trebui să caracterizeze un adevărat jurnalist, o altă tagmă despre a cărei calități și valoare în R. Moldova îmi vine să plâng. Dar n-am venit aici să bocesc, ci să scriu. Al doilea lucru, se referă la o carte și la un istoric – Ștefan cel Mare de Alexandru Boldur - a căror istorie contrastează în finalitățile lor existențiale. Ștefan cel Mare este cazul tipic al uzului și abuzului în istorie, popular spus „folosit și răsfolosit”. Sovieticii l-au luat și l-au băgat în centrul constructului lor moldovenist, așa cum vor face și „stataliștii” de după 1991, făcând din el un mit și denaturând complet esența domniei și a personalității sale istorice. Alexandru Boldur a murit un anonim, tot datorită preocupărilor unui regim comunist, deși valoarea lui istorică e pe măsura anvergurii unei personalități istorice ca Ștefan cel Mare. Dar în esență, unul arhicunoscut și mitizat, iar altul marginalizat și uitat, au rămas până la urmă necunoscuți publicului larg, care despre unul știe că a făcut biserici și a dat războaie, iar despre altul probabil nici n-a auzit. Adică tot mai multe despre tot mai puține. M-am gândit, prin urmare, ca prin această prezentare, să-i unesc în destine, așa cum s-au unit pentru totdeauna, când Boldur a decis această scriere despre cel mai mare domnitor al românilor.

Alexandru Boldur – un Iorga al Basarabiei

„Preocupat încă din tinereţe de soarta locurilor natale, al căror trecut l-am studiat din izvoare ruseşti, m-am decis în anul 1925, îndată ce am căpătat libertate de mişcare, să plec la Paris, pentru a întreprinde cercetări în problema drepturilor istorice ale Basarabiei ca parte integrantă a pământului românesc”. Sunt cuvintele lui Boldur în anul 1927, când folosind materiale avute înainte și altele culese în Franța din diverse arhive și biblioteci, va publica volumul LA BESSARABIE ET LES RELATIONS RUSSO-ROUMANES. La question bessarabien et le droit international, care a devenit piatră de căpătâi și argument istoric important al României în disputa cu Uniunea Sovietică asupra Basarabiei.
Cine dacă nu el, coborâtor de la Mihalcea Hâncu, boier rebel de la sfârşitul secolului al XVII-lea, avea să răstoarne, dar și să așeze pe alți piloni, multe dintre percepțiile asupra istoriei românilor, dar mai ales a Basarabiei? Cel care avea să devină cel mai mare istoric basarabean și unul din marii istorici români ai timpului, la fel cum a fost grimăncăuțeanul Simatoc pentru fotbalul românesc și costuleneanul Pavelcu pentru psihologia românească, s-a născut pe 23 (sau 25) februarie 1886, la Chişinău și a decedat pe 18 octombrie 1982, la Bucureşti. La vârsta de 11 ani a fost dat la „Şcoala spirituală” (eparhială) din Chişinău, după care a intrat elev la Seminarul Teologic din acelaşi oraş pe care l-a absolvit în 1906. În acelaşi an, s-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii din Sankt Petersburg, pe care a absolvit-o în 1910, susţinut fiind cu o bursă de boierul basarabean E. Râşcanu din Bălţi. A activat o perioadă în Rusia, fapt care i-a permis cunoașterea istoriei acestei țări, dar și a mentalității ruse, inclusiv față de Basarabia: Universitatea din Petersburg (licenţiat în drept, 1910); Institutul de Arheologie, cu brio; în 1911 - asistent la Facultatea de Drept a aceleiaşi universităţi, în 1916 - magistrat în drept public; în 1917 - conferenţiar privat de istorie a dreptului; în 1921 - profesor la Universitatea din Crimeea, apoi la Facultatea Muncitorească din Moscova.

Dorul de Basarabia natală, l-a adus acasă, în 1927 el devenind conferenţiar de istorie a românilor la Facultatea Teologică din Chişinău a Universităţii din Iaşi. În 1938 se transferă la Iaşi, în perioada 1943-1946 fiind director al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi. În 1947, s-a pensionat din funcţia de profesor la Universitatea din Iaşi, iar odată cu ofensiva masivă a regimului comunist împotriva instituţiilor tradiţionale ştiinţifice şi cu politica de falsificare a istoriei, în 1948 a demisionat din postul de director al Institutului de Istorie. Şi-a păstrat capacitatea de muncă şi de creaţie până la o vârstă înaintată, la aproape o sută de ani continuând să-şi perfecteze vechile lucrări şi să proiecteze noi studii. A scris peste 100 de lucrări, inclusiv monografii, studii, tratate istorice, dar are și multe pagini dedicate Chişinăului. Din opera lui vastă selectăm doar câteva lucrări de referință: La Basarabie et les relations russo-roumaines, 1927; Istoria Basarabiei; Istoria relaţiunilor ruso-române politice, 1928; Analiza psihologică a evenimen¬telor 1918-1928; Imperialismul rusesc în Balcani, 1937; Statutul internaţional al Basarabiei, 1938; Muzica în Basarabia, 1940; Istoria Transnistriei, 1942; Românii şi strămoşii lor în istoria Transnistriei, 1943 etc.

Ștefan cel Mare: uz și abuz în istorie

Ce l-a determinat pe Boldur, un istoric contemporan, să se preocupe de istoria lui Ștefan cel Mare? Ne-o spune chiar el în scurta sa introducere când se întreabă retoric, cu referire la zbuciumata perioadă de războaie constante: cum a suportat țara moldovenească o asemenea încordare a tuturor puterilor sale? De unde vine această vitalitate extraordinară? Cum se poate explica politica externă, generatoare de multe războaie, deseori pustiitoare și dezastruoase? Adică și peste secole, cu aparențe axiomatice asupra perioadei răscolite cu asiduitate de istorici, misterul acestei vitalități și performanțe de care a dat dovadă marele domnitor plana asupra spațiului românesc. Referința lui Boldur la Ștefan cel Mare venea într-un moment deloc ușor pentru România, când realizarea unității naționale în anul 1918, punea statul român într-o defensivă evidentă, într-o nevoie de apărare împotriva pretențiilor revizioniste ale vecinilor săi: sovieticii doreau Basarabia, ungurii vroiau înapoi Transilvania, iar bulgarii jinduiau asupra Cadrilaterului. Prin această carte, Boldur se adresa desigur contemporanilor săi, dar reflecțiile sale au străbătut temporalitatea, pentru că se referă și la noi, atunci când constată că „orice stat, pentru a exista, are nevoie de apărare, de asigurarea integrității sale, de independență, iar Moldova simțea această necesitate elementară mai acut decât orice altă țară din cauza situației sale geografie, în vecinătatea a trei mari puteri: Ungaria, Polonia și Turcia”.

Ușor de citit, pentru că Boldur este un istoric pe înțelesul tuturor, cartea are trei părți. Prima conține informații preliminare, legate de ocuparea tronului și aspectele interne și externe ale luptei pentru putere. Cea de-a doua se referă la situația socială în timpul domniei, cu referință specială la esența regimului feudal al timpului, relațiile de proprietate, societatea, oastea, raporturile cu Biserica Ortodoxă etc. Partea a treia, dedicată dinamicii politice, arată politica externă a țării, bătăliile și tratatele de vasalitate, făcute pentru a păstra intactă Moldova.

Cartea lui Boldur îl lasă pe domnitorul Moldovei dezgolit și demitizat, pentru că îl așază într-o altă lumină, iar pentru mine, ca cititor, dincolo de preocuparea istorică, au fost relevante trei momente. Primul este legat de instrumentul cruzimii și al violenței, care făcea dușmanii Moldovei să tremure atunci când intrau pe teritoriul țării, fiindcă prizonierii erau trași toți, fără excepție, în țeapă. Înțeleasă în contextul timpului, Boldur o explică ca fiind scopul cel mai redutabil de a intimida inamicul și mijlocul de a conduce războiul, dar o plasează în contextul general al violenței care marca epoca. Al doilea aspect remarcabil este cel legat de eforturile de centralizare a statului, care au dat forță domniei, o tendință plasată de asemenea în context european, cu referire la Rusia și Franța, arătând un domn al timpurilor sale, cu vocație europeană și înțelegător al proceselor istorice și politice din proximitate. În cele din urmă, vizibil influențat de actualitate, Boldur se referă la relațiile lui Ștefan cu Moscova, un aspect care aduce lămuri clare asupra unei tematici cu proiecții nebănuite asupra timpurilor noastre, de multe ori speculative și ideologizate.

Retras cu demnitate în turnul de fildeș al intelectualului indezirabil și publicat mai mult în exterior decât acasă, Boldur a rămas un model al deontologiei profesionale declarând că „...sunt un istoric de predilecție al Moldovei și, în special, al Basarabiei. Prin scrierile mele caut numai să servesc poporul român din care fac parte și să procedez întotdeauna în conformitate cu conștiința mea de om, cetățean și istoric”.