Tendintele autiste ale lui Putin?

După sfârșitul primului război mondial, în 1920, pentru a preveni un nou conflict, în urma Conferinței de Pace de la Paris, se naște Liga Natiunilor (sau Societatea Națiunilor), o organizație internațională cu scopul de menținere a păcii pe Terra. Articolul 11 al Pactului Societății Națiunilor prevedea: “Se declară în mod hotărât că orice război sau ameninţare de război, fie că ar atinge direct sau nu pe unul dintre membrii Societăţii, interesează întreaga Societate şi că aceasta trebuie să ia măsurile proprii pentru a salva în mod eficace pacea Naţiunilor”. Daca ar fi să rezumăm conflictele și evenimentele interbelice într-un paragraf, am putea spune că eșecul Ligii Națiunilor provine din faptul că ea, Liga, nu putea rezolva problemele dacă protagoniștii ei nu erau dispuși să iși joace rolul cinstit. Consiliul, garantul direct al păcii era organul de conducere executiv al Societății condus de membrii permanenți: Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia. Totuși, de-a lungul anilor, lipsa de exemplu a acestor state, materializată într-o serie de evenimente in care țările ce trebuiau să mențină pacea au devenit agresori, nu a facut decât să erodeze pas cu pas efectivitatea Societății și implicit să submineze garanția de pace pe care o promitea aceasta.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, în 1945 ia naștere Organizatia Natiunilor Unite, o versiune ameliorata a Ligii Națiunilor. Cu toate că din ’45 încoace am văzut practic mult mai multe conflicte armate și intervenții similare pe teritoriile altor state decât in perioada interbelică, permiteți-mi să afirm că pacea mondială a subzistat în genere. ONU are si ea un organ executiv: Consiliul de Securitate ONU (implicând iar Membri Permanenți, de această dată: SUA, Marea Britanie, Franța, Rusia și China) care a încercat să coopereze de-a lungul anilor pentru a ține pacea sub control. O analiză complexă ar scoate în evidență că nu doar războiul rece (când am fost mult prea aproape de un razboi nuclear – Criza rachetelor din Cuba) ci și alte interese particulare ale marilor actori au dus la abuzuri, conflicte și invazii armate (nu tot timpul conforme prevederilor ONU). Totuși, în disuasiune reciprocă, adică conștiente de pericolul unui război nuclear ce ar putea extermina rasa umană, statele membre permanente al Consiliului de Securitate s-au abținut să apeleze la metoda evidentă și periculoasă a ocupațiunii pentru a-și satisfice jocurile geopolitice și au devenit creativi în realizarea intereselor lor.

În aprilie 2014, Rusia a depășit această linie roșie și pentru prima oară după al doilea război mondial, unul din cei 5 membri permanenți al Consiliului de Securitate ONU și-a mărit teritoriul rupând dintr-un alt stat. Având în vedere interesul Rusiei de a-și păstra controlul asupra peninsulei odată cu revoluția ucrainiană, ar fi putut totuși opta pentru o variantă mai puțin tulburatoare și anume, ar fi putut sprijini și negocia diplomatic un nou stat independent, Crimeea, ca mai apoi să își continue influența în zonă. Impulsivitatea lui Putin de a trimite trupele armate și a anexa vizibil zona trebuie cel puțin să ne dea de gândit. În condițiile în care Consiliul de Securitate ONU este actualmente garantul păcii, acest precedent poate fi cu greu șters sau depășit, întrerupând un șir de 20 de ani în care Rusia părea că se raliază Occidentului. Această greșeală nu doar că aduce relațiile între marii actori pe muchie de cuțit, dar totodată discreditează capacitatea ONU de a garanta pacea în zonele destabilizate, dând cale liberă spre exemplu unor regimuri fanatice precum ISIS în Siria, Boko Haram în Nigeria, și Houthi în Yemen. În apărarea deraierii sale, Rusia invocă faptul că și americanii au intervenit în Kosovo iar săptamâna trecută Duma discuta despre cum și Germania de Vest a anexat Germania de Est odata cu căderea Zidului din Berlin.

Mai mult, Kremlinul nu s-a oprit aici. Situația interminabilă din Estul Ucrainei, este mai mult decât o încercare a Rusiei de a reveni mai puternică și mai hotărâtă după ce a ieșit umilită din Razboiul Rece și pusă în umbra ultimelor două decenii și jumătate. Este o sfidare directă, dar totuși deghizată în stil rusesc, a versiunii occidentale a democrației care se pare că ajunge inevitabil și amenințător la pragul lui Putin. Pur și simplu, Rusia nu mai poate permite o altă poveste de succes în aprorpierea granițelor ei, și mai mult ea vrea să recucerească lumea cu versiunea ei de democrație. În 2013 Forbes îl denumea pe Putin cel mai puternic om din lume, iar articolele impresionante din 2013 ale lui Putin în New York Times, în care îi dădea lecții de democrație lui Obama, cât și politica anti-gay la olimpiada de la Sochi sunt alte strategii prin care conducatorul încerca să cucerească lumea cu versiunea rusească, mai bună a democrației. Totusi, o privire de ansamblu ne poate readuce cu picioarele pe pământ și ne poate arăta de ce este capabil Putin. Nu doar Criza din Ucraina, ci și rezultatele alegerilor in Grecia, guvernarea Orban in Ungaria, moartea recentă a fostului agent KGB Alexander Litvinenko otrăvit cu plutoniu în Anglia, survolul avioanelor militare ruse provocator de aproape de teritoriile NATO și declarațiile publice ale lui Putin despre puterea nuclarea a Rusiei, cât și reducerea la tăcere a oponenților săi pe plan intern sunt doar câteva exemple care ne reamintesc de manevre caracteristice unui altfel de regim. Astfel arată o parte recentă din proiectul personal ce durează de mai bine de 15 ani al unui om cu ambiții să rămână în istorie, un conducator autoritar, dar strategic, prin al cărui sânge curge îndrăzneala metodelor KGB. Pe de altă parte, unii ar putea invoca, uneori pe bună dreptate, că SUA și mai nou UE i-au stârnit orgoliul, i-au alimentat această răzvratire, iar recent l-au ajutat să devină extrem de popular la el acasă.

De aproape un an, SUA și UE încearcă să calmeze pornirile lui Putin prin sancțiuni și alte artificii economice (spre exemplu, prăbușirea prețului petrolului) care se pare că au totuși efecte vizibile împotriva Rusiei. În pofida acestora, Rusia nu poate fi redusă la tacere pentru simplul fapt ca Putin cunoaște mai bine punctele slabe ale adversarului decât propriile-i limite. Lipsa lui Cameron în vizita lui Merkel și Hollande la Kremlin de saptămâna trecută arată nu doar diviziunile Uniunii, ci și neînțelegeri în cadrul NATO. Astfel, în timp ce Franța și Germania, cu scopul de a garanta pacea, propun un compromis, SUA discută posibilitatea furnizării de arme Ucrainei.

Dacă studiul făcut pentru Pentagon în 2008 și aparut în presă recent, care susține că Putin suferă de sindromul lui Asperger, având tendințe autiste care i-ar afecta deciziile au o fărâmă de adevăr, atunci s-ar putea ca liderul de la Kremlin să fie mai imprevizibil și mai periculos decât am fi crezut. Profilurile psihologice de acest gen nu sunt neobișnuite, un astfel de profil a fost realizat spre exemplu pentru Adolf Hitler pe timpul celui de-al doilea război mondial. Studiul concluziona că Führer-ul are tendințe psihopatice și a prevăzut cu acuratețe faptul că nu se va preda, ci se va sinucide mai degrabă. Un lucru este cert: dacă Putin nu este dispus să coopereze, are capacitatea cel puțin să zguduie întreaga lume. De altfel, nu prea optimist după vizita de la Kremlin, Hollande își arată temerea cu privire la un război în toată regula: “Daca nu reu,im sa găsim un acord de pace durabil, cunoaștem foarte bine scenariul: are un nume și se cheama război”.

Sursa: contributors.ro