– Dle Paleologu, Internetul ne spune că sunteţi „filozof, eseist, om politic, diplomat”. Cine sunteţi, totuşi? Ori optaţi pentru simpla variantă pe care am găsit-o tot într-un interviu – descendent al unor „oameni cu carte”?..
– Nu eu sunt cel care trebuie şi poate să facă o asemenea evaluare. Fără îndoială, însă, meseria de bază e cea fundamentală şi care contează cel mai mult, şi anume, meseria de profesor. La ea se adaugă calităţile de ambasador, deputat, ministru…
– Dar meseria de profesor, în ultimii ani şi în multe ţări, inclusiv la noi, în RM, e văzută ca una „mică”, pe care o practică naivii, deoarece e mai prost plătită…
– În cazul meu lucrurile stau exact invers. Eram mult mai bine plătit ca profesor la Berlin, bunăoară, decât acum, ca deputat în România… O soluţie pentru a ameliora salariile profesorilor este deschiderea posibilităţii unor sponsorizări din partea mediului privat. Dar suntem încă departe de aşa ceva. În România, de exemplu, Legea sponsorizării pe care o avem este insuficientă, iar Ministerul Finanţelor nu e prea deschis să accepte o variantă generoasă a legii mecenatului, ce ar presupune ca cel care a investit în cultură sau în educaţie să poată deduce din impozite.
– Ca ministru al Culturii, aţi dus lupta pentru patrimoniul Bucureştiului. Aţi ieşit învingător? La Chişinău, au ajuns ziariştii să păzească monumentele istorice…
– Îi sfătuiesc pe cei preocupaţi de patrimoniu în RM să nu repete greşelile celor din România şi să adopte cât mai rapid o lege a patrimoniului foarte clară. E o urgenţă asta la Chişinău – m-am convins, văzând cum a fost demolată minunăţia de Casa Krupinski, pentru o construcţie enormă ce nu-şi are locul în acel cartier. Cu regret, se pare că lipsa de viziune şi corupţia joacă acelaşi rol nociv la dvs., ca şi la noi.
– „Îmi doresc bani pentru cultură, dar şi cultură generatoare de bani”, declaraţi într-un interviu. Este posibil să combini şi să echilibrezi aceste două deziderate?
– Mă refeream aici la industriile culturale care, deşi sunt un sector independent, nu trebuie neglijate de către stat, ci susţinute. Ideea că domeniul cultural doar înghite bani e greşită. Există industrii culturale care aduc bani la PIB. În plus, cred că e o foarte mare greşeală să sub-finanţezi cultura – chiar dacă nu aduce întotdeauna bani, „randamentul” acestui domeniu se reflectă în alte lucruri, la fel de importante.
– Tot într-un interviu, întrebat „în ce postură vă simţiţi cel mai bine – ca român, balcanic, european sau euroatlantic?” -, răspundeaţi: „evident, român!”. Astăzi, când România trebuie să facă faţă mai multor provocări „de imagine” – fie „naturale”, fie bine regizate şi PR-izate -, ce răspundeţi la această întrebare?
– Într-o lume globalizată, dimensiunea naţională este foarte importantă. Mă simt foarte bine ca român şi în România, pentru că nu mă afectează deloc gesticulaţiile la această temă. Faptul că anumiţi conaţionali se comportă într-un anumit fel nu mă afectează. Fiecare este responsabil de ceea ce face în mod individual, iar oamenii informaţi, de bună-credinţă şi inteligenţi din oricare dintre ţările occidentale ştiu bine cum stau lucrurile. Au discernământ încât să nu generalizeze în mod stupid.
– Dacă e să vorbim despre imaginea de ţară, în ce măsură statele pot să-şi influenţeze propria imagine?
– Nu imaginea trebuie să ne preocupe, ci realitatea. Dacă avem imagine proastă, este pentru că realmente lucrurile stau prost… Totodată, când vorbim de imagine, trebuie să fim mai precişi şi să vorbim de branding. Iar aici, şi comunităţile locale au nevoie de o campanie inteligentă de promovare şi de comunicare – fie că vorbim de Sighişoara sau de Sibiu, de Chişinău sau de Iaşi. Un primar nu este doar un funcţionar ce se ocupă de colectarea gunoiului, de asfaltat sau de iluminat. El trebuie să fie şi o imagine a comunităţii, capabil s-o reprezinte şi s-o facă atractivă.
– Dvs. aţi fost ambasador în Danemarca, tatăl dvs. a fost ambasador la Paris… Este la modă astăzi să serveşti statul?
– O fi demodat, dar îmi place să fiu demodat.
– Aţi venit la Chişinău ca să ne spuneţi, pe 24 ianuarie, „cine a făcut Unirea”. Credeţi că mai este acesta un subiect actual?
– Tot ce pot să vă spun e că îmi pare foarte bine că pe 24 ianuarie am fost la Chişinău, nu la Iaşi. Fără îndoială: Iaşiul a contribuit enorm la realizarea Unirii din 1859, dar în 2011 această ceremonie de comemorare a Unirii a etalat şi diviziunile României actuale, şi conflictele mult prea intense din politica românească. De aceea, îmi pare bine că am fost alături de profesorii şi de studenţi de la Universitatea de Stat. Şi am rămas cu sentimentul că am discutat o temă relevantă pentru publicul moldovean.
– Dvs. personal când aţi aflat de existenţa Basarabiei?
– Dintotdeauna, din copilărie. Când mergeam la bunica de la Iaşi, ne uitam către graniţă. Ştiam că dincolo este Uniunea Sovietică, auzeam maturii vorbind de ceea ce a fost până în 1940… Dar istoria este istorie. Astăzi, benefică pentru ambele state este o colaborare cât mai strânsă, o strategie de dezvoltare comună, pentru că avem interese comune foarte mari. E nevoie de pragmatism, de proiecte concrete, cum ar fi o autostradă Iaşi-Chişinău, care este un proiect şi realizabil, şi necesar.
– Dar parcurgerea acesteia în 40 de minute este imposibilă fără a lichida vama…
– Într-o primă fază va mai fi vamă, e adevărat, dar aceasta va dispărea atunci când RM va reuşi să treacă toate examenele necesare pentru a intra în UE. Şi sunt convins că şi eu, şi dvs., şi conaţionalii noştri vom trăi clipa europenizării RM.
– Vă rog să comentaţi – şi să-mi spuneţi dacă mai sunt actuale – trei fraze. Prima – „Fericirea nu e pentru prosti”, titlul unui interviu oferit de tatăl dvs…
– Tatăl meu spunea, prin aceasta, că inteligenţa este şi capacitatea de a te bucura, de a primi ceea ce îţi vine în dar; că inteligenţa e şi o disponibilitate de a înţelege şi primi şansele de a fi fericit. Cred că asta dorea el să spună şi cred că rămâne actual. Chiar dacă, personal, am o viziune mai pesimistă despre viaţă decât tatăl meu.
– „Bicicleta este echivalentul modern al calului” – aceasta vă aparţine…
– Am fost şi sunt un adept al bicicletei şi cred că dezvoltarea oraşelor moderne merge în direcţia dezvoltării unor forme alternative de transport. În Bucureşti, pistele pentru biciclişti sunt făcute, evident, de oameni care nu merg cu bicicleta. De aceea, ar trebui ca în viitor să dedicăm mai multă atenţie acestui obiectiv.
– „O ţară mare poate să-şi permită şi un bou drept preşedinte, una mică are nevoie de un intelectual. Noi suntem la mijloc” – de asemenea vă aparţine…
– Nu putem contesta legătura dintre mărimea unui stat şi anumite realităţi politice din acesta. Dar într-un stat mic este foarte important ca preşedintele să fie un intelectual de anvergură – am insistat pe această dimensiune, aducând exemplul lui Tomas Masaryk în Cehoslovacia sau al lui Vaclav Havel şi Vaclav Klaus în Cehia. Subscriu în continuare la această teză pentru că s-a confirmat în mai multe situaţii.
– Apropo de intelectuali. Tatăl dvs., numit ambasador la Paris la 31 decembrie 1989, a fost demis în iunie 1990 pentru că simpatiza cu „golanii” din Piaţa Universităţii. În familia dvs., inclusiv în relaţia cu fiul dvs., există cultul tatălui?
– Raportat la mine şi tata, n-aş vorbi de un cult, ci de foarte mult respect, admiraţie şi loialitate, însoţite şi de o dimensiune critică. Nu cred că adevărata loialitate şi admiraţie dintre tată şi fiu trebuie neapărat să excludă componenta critică. De aceea, mă bucur atunci când fiul meu Mihail, de aproape 17 ani, este ironic faţă de mine. Cred că este o atitudine sănătoasă. La fel eram şi eu cu tatăl meu şi cred că este normal ca generaţiile care vin să fie critice faţă de părinţi şi viceversa.
– Vă mulţumim pentru interviu.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
