Prima era că, deşi unchiul era român, era totuşi fratele tatei, care era moldovean.
A doua a fost că, deşi unchiul era român, vorbea ca şi noi, cu unele mici diferenţe de pronunţie şi folosind doar câteva cuvinte neînţelese.
Mai greu mi-a fost cu a treia problemă. Tata luptase pe frontul sovietic şi era decorat cu medaliile: „Za otvagu” şi „Za vzeatie Berlina” – despre care el, nu ştiu de ce, nu vorbea niciodată, marea lui mirare de la război fiind drumurile pavate sau asfaltate (chiar şi în câmp, zicea el) şi spiritul gospodăresc al nemţilor.
Îl întreb şi pe unchiul român despre decoraţii: „Tinichele de acestea am şi eu, de la Cotul Donului”. Răspunsul m-a frapat mai întâi la cuvântul tinichea, despre care ştiam că e o tablă din care se fac cutii din conserve. Mi l-am imaginat chiar pe unchiul Nichita purtând medalii de tablă, alături de tata, cu medalii de bronz, pe care le văzusem în lada de zestre a mamei.
Totuşi, răspunsul unchiului m-a umilit în demnitatea mea de elev sovietic. Dar în familia noastră copiii nu aveau voie să facă observaţii critice adulţilor, cu atât mai mult unui „străin”. Aşa că am tăcut. Rămânea Cotul Donului, despre care ştiam că nu-i în Germania, ci în URSS. „Apoi că eu am luptat contra ruşilor, până la Cotul Donului, de unde ne-am retras”. Asta a fost şi mai şi pentru elevul sovietic, dar fiind obişnuit cu ascultarea de părinţi – „să nu scoateţi o vorbă despre ceea ce auziţi în casă”, am tăcut până la cărţile din care am aflat că nu toţi basarabenii au luptat împreună cu ruşii; unii au luptat împotriva acestora.
De aceea azi nu-mi pare deloc ciudat faptul că „tinichelele” basarabenilor români nu prea sunt luate în seamă nici de comunişti, nici de liberali şi democratici.
Dar vine cu viteza luminii soarelui de vară jubileul Independenţei, la care, presupun, se vor acorda distincţii şi reformatorilor învăţământului. Şi deoarece sunt unul dintre reformatorii care au avut curajul să demoleze învăţământul sovietic, să proiecteze şi să edifice actualul sistem naţional-european de învăţământ, mă gândesc la dilema Guvernului: să-i decoreze pe pionierii reformei învăţământului naţional (V. Goraş-Postică, C. Şchiopu, I. Şişcanu, I. Gagim, S. Cojocaru etc.) sau pe cei care au stricat ceea ce au făcut primii: N. Bucun, L. Pogolşa, N. Velişco, G. Gavriliţă, N. Petrovschi, T. Cartaleanu, O. Cosovan, A. Panici, I. Achiri, I. Botgros etc., dar în primul rând pe A. Ghicov şi C, care ne-au furat „Curriculumul de LLR”, l-au stricat şi cu numele de „modernizat” şi minciuna că ar fi întemeiat „pe concepţia Prof. Vl. Pâslaru”, l-au editat ca „lucrare originală proprie”.
Cele mai valoroase decoraţii se cuvine însă a fi acordate lui I. Achiri şi I. Botgros pentru meritul de a fi introdus în Curriculum „subcompetenţele”, şi lui Vl. Guţu, pentru „conceptul curriculumul fără obiective”. Iar diplome de merit – celor care promovează aceste inepţii ale „marilor gânditori moldoveni”, demne de Book Guiness.
Astfel, am obţine şi noi, basarabenii, „dreptul la nemurire” (I. Chimet). În caz contrar, ne vor înghiţi transnistrenii sau ne vor desfiinţa, în îmbrăţişarea lor frăţească, românii.
Or, nişte tinichele pe pieptul „modernizatorilor” ar face hotar şi pavăză între învăţământul nostru „naţional” moldovenesc, pe de o parte, şi sabia cazacului şi inima românului, pe alte două părţi, diametral opuse.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
