„Un leu pentru Mitea”

O azvârlitură de băț. Până la Chișinău se mai face un guvern, până se mai citește în Parlament un mesaj, două, până se va decide de când, totuși, e mai bine să se înceapă achitările la pensii și salarii, te pomenești cu primăvara în prag. Iar dacă a venit multcântata primăvară, nici nu ne mai trebuie guvern, ne descurcăm noi de minune și fără el: de ici o mână de urzici, de acolo o coadă de ceapă verde, de dincolo o bomboană și un pumn de făină umanitară sau de orez de binefacere de la Maricica – și nu mai murim noi de foame! Apropo, de Maricica. Cu ajutorul lui Dumnezeu, și-a reînregistrat și ea partidul, așa că putem trage nădejde la niște ajutoare umanitare. Dar dacă apar urzicile, ceapa și ajutoarele umanitare, la ce ne trebuie Guvernul?

În general, mie mi se pare că noi degeaba sărim în capul Guvernului. Cerem de la el lucruri imposibile. De ce ar trebui, la urma urmei, ca niște miniștri de la Chișinău să aibă grijă de pensiile noastre? Credeți că n-au și ei familii, n-au problemele lor? Și – apoi, misiunea Guvernului e alta – să asigure programele sociale și economice la nivel macroeconomic. La celălalt nivel, microeconomic, trebuie să ne descurcăm singuri. Păcat că uităm acest adevăr! Îmi povestea zilele acestea directorul nostru economic cum se descurcau țăranii din satul unde el lucrase agronom. Cei care locuiau la marginea satului, lângă lanurile de porumb, aveau grijă ca să aibă în gospodărie câteva vergele de metal, „bețe de armatură”, cum le ziceau ei. Când începea recoltarea, ei înfigeau lângă tulpina porumbului aceste „bețe de armură” și, cum combina ajungea la locul cu pricina, se „îneca”, scrâșnea de-i săreau cuțitele, curelele și moriștile. E clar, combainerii plecau acasă sau porneau să-l caute pe brigadier, iar deoarece pe acesta nu era atât de simplu să-l găsești, țăranii aveau timp suficient ca să facă trei-patru drumuri cu sacii plini acasă. Și tot așa, câte trei-patru saci de porumb pe noapte cât ținea sezonul recoltării, țăranii își umpleau podurile și sâsâiacele. Spuneți-mi acum: mai aveau nevoie acești gospodari de Guvern și de stat? De programe anticriză și de programe la macronivel: prin popușoiști, prin lanurile de grâu, prin vii și livezi, iei cât poți duce și te duci tupiluș și discret spre casă.

Acum înțeleg și eu de ce se destramă atât de greu colhozurile și nu e adevărat că numai președinții și brigadierii sunt pentru păstrarea lor. De colhozuri au nevoie țăranii simpli, fiindcă anume de acolo poți să iei fără să pui.

Unii zic că avem, totuși, nevoie de Guvern, pentru a asigura ordinea și legalitatea de stat. Uite că nici aici nu-i chiar așa. Poate cândva Guvernul avea și asemenea funcții, astăzi – nu. Astăzi ordinea și legalitatea o asigură bratvaua, și nu poliția sau procuratura. Când omul a nimerit la strâmtoare – i s-a furat mașina sau cineva l-a curățat de bani – cine-l poate ajuta? Polițiștii? Să fim serioși! Aceștia fac procese-verbale, măsoară, fotografiază, iau amprente digitale etc., etc., dar nu-ți găsesc mașina și nu-ți întorc banii. De ce atunci avem nevoie de ei, de ce e nevoie de un Guvern și de un minister special? Te-ai dus la bratva, ai descris sumar situația și aceștia, într-o zi-două, îți aduc acasă și mașina, și banii. Și nici nu iau chiar atât de scump.

Se pare că noi nu folosim întreg potențialul de care dispune bratvaua. Demult s-a văzut că adevărata relansare a economiei și adevărata ameliorare a vieții se vor produce numai atunci când bratvaua va fi lăsată să acționeze liber. Îmi permiteți, în acest context, să vă narez un caz. Cică, într-un colhoz era o adevărată debandadă: nici tu plan la lapte, nici tu plan la carne, nici tu roade bogate. Într-o seară, la ședința biroului raional de partid unde se discuta aprins situația din acest colhoz, participa și un individ cu mutră de pușcăriaș, pe care nu-l mai văzuse nimeni. Când prim-secretarul s-a interesat cine-i insul, acesta se ridică în picioare și-i raportă respectuos, că el, proaspăt eliberat din pușcărie, se apucă, în doar câteva săptămâni, să facă din colhozul codaș unul fruntaș. Deoarece nu exista altă soluție, prim-secretarul le-a dat toate pe una și l-a trimis pe fostul pușcăriaș președinte în colhozul codaș. Numai într-o săptămână, din respectivul colhoz au început să vină rapoarte foarte optimiste: sporise producția la lapte, ouă, carne etc., se anunțau roade înalte la toate culturile. Curios de brusca schimbare a situației, prim-secretarul se urcă într-o bună zi în mașină și merge în colhozul cu pricina. Nu vine o zi, nu vine două. Aparatul îngrijorat, îl roagă pe secretarul doi să meargă pe teren să vadă ce s-a întâmplat. Acesta pleacă și istoria se repetă: trece o zi, trec două – nicio veste. Îi vine rândul secretarului trei să plece, să vadă care-i situația. Și se întâmplă ca în povestea „Harap Alb” de Ion Creangă: unde n-au reușit cei doi frați mai mari, a reușit mezinul, în cazul nostru, secretarul trei. De fapt, „a reușit” e mai mult un fel de a spune, fiindcă iată cum a fost povestea.

Ajunge secretarul trei în sat – satul pustiu. Intră la cârmuire – cârmuirea e pustie. Deschide o ușă, a doua – birourile pustii. Vede pe o ușă inscripția „Președintele colhozului”, trage de ea și ce credeți că i se arată ochilor? La biroul președintelui stăteau doi indivizi tatuați din cap până în picioare, rași pe cap, cu țigarete în dinți, masa plină de salamuri și sticle de coniac. Se uită aceștia la musafir și-l întreabă: „Cine ești, bă?”. Speriat de-a binelea, musafirul răspunde: „Eu sunt al treilea secretar”. Unul din cei de la masă sare bucuros de pe scaun și exclamă: „Aha, care vasăzică tu ești al treilea! Foarte bine. Demult te așteptam, fiindcă primii doi de-acum s-au și pus pe treabă – primul e la ferma de porci, al doilea e la vitele cornute mari. Avem nevoie de unul pentru stânele din deal…”

Poate e o poveste ceea ce vă spun eu, dar poate nu… Doi-trei pușcăriași au mobilizat întreg poporul, i-au pus la treabă și pe primii secretari, făcând, după câte am înțeles, reduceri substanțiale de cadre în sectorul de conducere și dirijare a gospodăriei. Nici tu contabili, nici tu economiști, nici tu brigadieri, ingineri „pe tehnica securității” și agronomi „pe protecția plantelor”… Un aparat de conducere foarte rațional și profesionist – doi pușcăriași tatuați și un singur birou…

Să nu se creadă, Doamne ferește, că bat șaua ca să priceapă conducerea de vârf, că aș sugera că trebuie să coboare și să se „pună” în fruntea fermelor de porcine, bovine și ovine. Sau că bat șaua că mi-i dragă bratvaua. Altceva vreau să spun, dar uite că mă încurc și nu pot găsi firul motivației. Ca să mă înțelegeți ce vreau să zic, vă mai povestesc un caz. De când Guvernul a declanșat o luptă necruțătoare cu contrabandiștii de țigări și alcool, poliția a început să-i gonească pe țăranii care vând vin pe sub gardurile piețelor din Chișinău. Îmi povestea un amic că a trecut pe acolo și el, și i-a atras atenția o femeie care trecea pe la fiecare țăran și striga: „Un leu pentru Mitea!”. Țăranii îi dădeau fără să discute. Curios ce-o mai fi însemnând și acel slogan: „Un leu pentru Mitea!”, s-a apropiat de unul care i s-a părut mai sociabil și l-a întrebat: „Da’ cine-i acest Mitea?”. Polițistul de azi, i-a răspuns țăranul. Strângem de la toți câte un leu, îi înmânăm solemn suma și el ne lasă să vindem”. Da de ce spuneți că-i „polițistul de azi?” – s-a mai interesat amicul meu. „Pentru că mâine vine altul. Cu bratvaua e mai rațional – le dăm o dată pe săptămână, aceștia însă se schimbă și trebuie să le dai în fiecare zi”.

Acum înțelegeți încotro bat și ce-am vrut să zic, când am zis că mă încurc și pierd firul motivației? De ce e mai bună bratvaua? Fiindcă la ei e stabilitate și ordine: oameni permanenți, ore fixe de încasare a taxelor, garanție totală că nu te deranjează nimeni… Numai să nu credeți că fac iar aluzie la ceva, la inoportunitatea economică și psihologică a schimbării Guvernului, de exemplu. Nici la videoclipul pe care-l pune TVM în fiecare seară, în care ne întreabă: unde-s banii?

E adevărat, personal, când văd pe ecran întrebarea „Unde-s banii?”, acum răspund: „La Mitea!”. Numai că altceva, totuși, am vrut să vă spun. Mi s-a terminat însă porția de rânduri afectată mie, din care pricină mă văd silit să las continuarea pentru altădată.

Constantin Tănase, Fragment din cartea „Ochiul lui Esop”, 2000