Un român în Legiunea Străină: „Intră cine vrea, rămâne cine poate”

Viața în Legiune, însă, a purtat mereu o aură de mister. Mărturiile din interior sunt rare, iar experințele, unice: îți provoacă limitele, te călesc și îți resetează felul de a vedea lumea.

Printre cei care au îmbrăcat uniforma Legiunii au fost: compozitorul austriac Max Deutsch, scriitorul Arthur Koestler, celebru ciclist, câștigător al „Marii Bucle”, Francois Faber, Jinovi Peșkov, fiul lui Maxim Gorki ori fostul președinte al Consiliului de Miniștri ai Franței, Édouard Daladier. Au fost însă și români, și nu puțini. Unul dintre ei, V. S., de 27 de ani. Experiența sa, povestită în volumul: Tur-Retur. Convorbiri despre munca în străinătate, apărut, în 2006, la editura Curtea-Veche (coordonatori: Zoltán Rostás și Sorin Stoica), o puteți citi mai jos.

Ce te-a făcut să decizi să pleci din România?

Mai multe au fost lucrurile care la momentul respectiv, adică după ‘90, m-au motivat şi m-au făcut să iau decizia de a pleca. Unul dintre motivele principale a fost viaţa pe care o duceam aici, lipsurile, dorinţa de a lucra şi de a nu avea unde, şi multe altele. Fratele meu era plecat în Belgia de mai multă vreme, iar când mi-a propus să-mi facă o chemare acolo am acceptat fără să ezit. Când am ajuns acolo, am muncit în diferite locuri şi am făcut mai de toate. Mai întâi am muncit ca chelner, apoi am lucrat la o firmă de curierat, dar cea mai lungă perioadă de timp mi-am petrecut-o lucrând la o firmă de publicitate. Şi aici eram tot un fel de poştaş, adică împărţeam prin cutiile poştale diferite pliante, reclame, oferte şi chestii de genul ăsta. Pentru mine era foarte convenabil, deoarece nu prea ştiam limba, şi aici era uşor pentru că nu trebuia să iau contact direct cu clientul, şi mai mult decât atât, nu îmi trebuiau acte şi alte lucruri care în alte locuri erau necesare. Pe lângă asta, câştigam foarte bine, în jur de 2000 de dolari, iar cheltuieli nu aveam prea multe, deoarece locuiam la frate-miu.

2000 de dolari bănuiesc că însemna mult la vremea aia?

2000 de dolari înseamnă mult şi acum, deşi lumea crede că afară se câştigă super bani, nu e chiar aşa. Frate-miu câştigă acum 2 000 de dolari pe lună, şi e acolo de zece ani.

Cum ai văzut diferenţa dintre România şi Belgia?

Diferenţă mare nu prea era, cum zice toată lumea că ar exista diferenţă de capacitate intelectuală şi chestii de genul ăsta. Singura diferenţă era că acolo îţi puteai permite foarte multe lucruri, ceea ce în România la vremea aia nu era posibil.

Dacă erai atât de mulţumit, de ce nu ai rămas acolo?

Satisfacţiile acolo erau de altă natură. Deşi aveai aproape tot ce îţi puteai dori, la un moment dat intervenea acea monotonie care devine insuportabilă. Când ai uşor tot ce îţi doreşti şi nu mai ai pentru ce să lupţi, totul devine plictisitor, monoton şi oarecum inutil. În România dacă vroiam un lucru, mă chinuiam să îl obţin, iar când îl aveam, satisfacţia era una enormă, în schimb acolo aveam tot, puteam să îmi permit orice, şi aşa mi-am pierdut motivaţia.

Cât ai rămas acolo şi de ce te-ai întors?

Am stat vreo trei luni şi m-am întors pentru că îmi expira viza, iar dacă rămâneam ilegal i-aş fi făcut probleme lui frate-miu, pentru că plecasem pe invitaţia lui, aşa că m-am întors.

Ce ai făcut după ce te-ai întors?

În ţară am stat un an şi două luni, din care un an am făcut armata şi două luni am muncit şi am cheltuit banii pe care îi câştigasem afară. Banii i-am dat pe haine şi pe alte nimicuri pentru că ideea iniţială a fost să muncesc până când îmi iau maşină, dacă făceam asta aş fi vrut să muncesc să îmi iau şi casă, dar cum nu s-a mai putut munci, pentru că mi-a expirat viza, m-am întors şi am cheltuit aiurea ce câştigasem. Am făcut armata, şi după aia m-am angajat la o firmă de distribuţie. Eram foarte încântat, deşi nu câştigam mare lucru, dar eram încântat de oameni, de felul în care decurg aici la noi relaţiile dintre oameni, de căldură, de solidaritate şi de chestii din astea mărunte. Însă la un moment dat iarăşi am decis să plec. Am vrut să mai încerc să muncesc o dată, să mai câştig nişte bani. Pe lângă asta, aveam în minte şi să mă însor, şi să primesc astfel cetăţenia. Aveam multe prostii şi planuri prin cap, aşa că am plecat iar. Ajuns acolo, bineînţeles că lucrurile şi planurile mele s-au schimbat iar. În loc să mă angajez în alt loc, am decis să mă înrolez în Legiunea Franceză.

Cum ai ajuns în Legiune?

Am ajuns în Legiune în primul rând pentru că nu mi-am mai găsit de lucru în Belgia şi despre Legiune ştiam destul de multe lucruri de la frate-miu, care a fost şi el înrolat. Ştiam că e o provocare, şi am decis să încerc. Ştiam cam cum merg lucrurile pe acolo, ştiam ce şi cum se întâmplă, şi mi-am dorit chestia asta mai mult ca provocare.

Povesteşte-mi cun a fost acolo! Ce ai făcut după ce te-ai înrolat?

Imediat după ce m-am înrolat am început probele. Prima probă a fost una destul de ciudată aş putea spune. Foarte greu a fost că nu aveam contact deloc cu exteriorul sau cu cei dragi, însă când ne-am înrolat eram oarecum conştienţi de asta. Ciudat a fost însă că după înrolare am fost ţinuţi cam două săptămâni fără să facem nimic, doar aşteptam. Era o probă oarecum psihologică, deoarece din moment ce ai intrat, te aşteptai la lucruri mari dintr-o dată, iar noi eram ţinuţi în fierbere. Mulţi au cedat. Să nu crezi că eram ţinuţi închişi, eram doar izolaţi de lume. Puteam să facem ce vroiam în camere, în curte, dar stăteam pur şi simplu, şi aşteptam să se întâmple ceva, iar asta era destul de frustrant. Ni se spunea că aşteptam începerea probelor, dar tot ce auzeam era mâine, mâine, mâine. Ne testau astfel reacţiile, iritabilitatea, dacă ne enervam, dacă cedam, din astea. Unitatea asta militară unde stăteam noi era într-un orăşel numit Obein. Puncte de înrolare erau în fiecare oraş, însă după înrolare eram duşi acolo pentru că acolo se susţineau toate probele, şi acolo eram, să zic aşa, cazaţi.

Care a fost prima impresie pe care ai avut-o când ai ajuns acolo? Ce te-a surprins? Ce te-a impresionat?

M-a impresionat efectiv ţinuta unităţii, organizarea, prestanţa, tot. Făcusem un an de armată la noi, şi ajuns acolo am fost efectiv frapat de cum se pot da şi asculta nişte ordine în cu totul altă manieră. Mă săturasem efectiv de bocanci, de uniforme îmbâcsite, iar acolo ţinuta era de trening şi adidaşi, deci din start era altceva. Diferit era de fapt tot, începând de la curăţenie, la locul în care mâncai şi terminând cu felul în care erai tratat. Totul era foarte departe de cum se întâmplă lucrurile pe la noi.

Povesteşte-mi despre oamenii pe care i-ai întâlnit acolo.

Oamenii de acolo erau de prin toate părţile lumii, însă un lucrul care îi caracteriza pe toţi şi ne deosebea pe noi românii de ei era lipsa lor de imaginaţie. Erau caracterizaţi de o monotonie şi o robotizare pe care nu am mai întâlnit-o. Toţi ascultau ordine, erau pregătiţi în orice clipă pentru a primi un ordin. Parcă nici unul nu mai trăia pentru el. Probabil că nu au avut ocazia sau, ştiu eu, şansa, timpul de a face şi altceva decât li se spune, şi au devenit efectiv nişte roboţi.

Ştiu din ce motive te-ai înrolat tu, dar bănuiesc că acolo ai cunoscut diferiţi oameni. Ei ce motive au avut să meargă acolo?

Motivul principal pentru care oamenii se înrolau era banul. Toţi mergeau acolo pentru bani. Era vorba de destul de mulţi bani, puteai câştiga de la 7-8 sute de dolari până la 5-6 mii, deci motivaţia era una destul de puternică.

Era un salariu fix sau de plată în funcţie de ce făceai?

Banii îi luai clar în funcţie de ceea ce făceai. Mai exact în funcţie de domeniul în care lucrai şi de gradul de risc pe care îl implica fiecare. Erau paraşutişti, tanchişti şi deşi salariul era cam acelaşi, cele care contau erau sporurile ataşate salariului, iar acestea erau acordate în funcţie de riscul la care erai supus. Îţi dai seama că bătăliile se dădeau pe posturile cu cele mai multe sporuri, însă fiecare primea exact numai cât putea duce. Se organizau diferite probe şi primeai domeniul pentru care aveai pregătirea necesară şi nimic mai mult.

Până la urmă scopul Legiunii care e?

Acolo este vorba de pregătirea unor aşa-zise trupe de elită, gen ONU, de fapt lucrau pentru ONU, era un fel de armată plătită.

Deci singura diferenţă erau banii?

Nu neapărat. Ideea e că acolo nu făceai nimic degeaba. Nu e atâta prostie. Totul se întâmplă cu un scop. Există o motivaţie extraordinară, din toate punctele de vedere, financiar, profesional, personal etc. E cea mai mare şansă de a cunoaşte lumea exact aşa cum e. Acolo ai şansa să cunoşti totul. E o experienţă de viaţă deosebită. Poţi face cam tot ce ţi-ai dorit face vreodată.

Ai legat vreo prietenie acolo?

Acolo nu prea există prietenii. De fapt nu prea există situaţie în care să ai nevoie de cineva pentru că nu prea are nimeni cu ce să te ajute, totul se rezumă la ceea ce ştii că vrei tu să faci şi la ceea ce ai de făcut, atât. Având în vedere faptul că toţi stăteam în acelaşi loc, toţi făceam cam aceleaşi lucruri, teoretic nu prea aveai ce să-i ceri unuia care era la fel ca tine.

Practic, acele probe de foc în ce constau?

A existat proba medicală, prima, care era deosebit de bine pusă la punct. Te băga într-o chestie ca un sicriu, şi după două minute îţi spunea tot, începând de la bolile din copilărie, boli moştenite genetic şi îţi spuneau şi dacă vreodată în viaţă ai consumat vreo substanţă stupefiantă. Erau extrem de bine dotaţi. În acelaşi timp erau foarte stricţi, adică nu aveai voie să ai nici măcar un dinte sau o măsea cariată sau cea mai mică problemă de vedere. Probei medicale i-a urmat proba psihologică. Aceasta a fost cea mai grea şi în acelaşi timp cea la care au existat cei mai mulţi eliminaţi. Erau excluşi cam 15 pe zi, şi asta numai la această probă.

Ce condiţii trebuia să respecţi pentru a trece de această probă?

Chiar nu aveam de unde să ştim, pentru că în momentul în care ei te elimină nu îţi dau nici un fel de explicaţii, nu îţi spun din ce cauză nu eşti apt. Ideea e că eşti eliminat şi nici măcar nu mai ai voie să încerci altădată. Părerea mea sinceră este însă că pentru a trece de toate aceste probe trebuie să fii puţin sărit de pe fix. A urmat şi o probă fizică, iarăşi deosebit de grea. Toate aceste probe prea periculoase sunt mai mult ca nişte aventuri, mergi pe câmp, tragi cu tot felul de arme, practic sunt antrenamente de război, marşuri de câte trei zile continuu, unde trebuia să străbaţi păduri, munţi, mlaştini, câmpuri întregi, tot felul de încercări. Tot ce trebuia să ai era o condiţie fizică deosebită şi să stai perfect cu sănătatea. Bineînţeles că şi partea de psihic era foarte importantă, pentru că dacă cedai psihic, tot restul era în zadar.

Ce te-a marcat profund la aceste probe?

Nu ştiu, cred că proba lacului cu crocodili a fost cea care mi s-a părut cea mai tare dintre toate. Într-unul dintre aceste marşuri de trei zile a venit un moment în care nu aveam efectiv pe unde să trecem şi a trebuit să traversăm un lac plin cu crocodili. Primul trebuia să dinamiteze lacul, şi în perioada de timp în care crocodilii se aflau încă într-o stare de amorţeală, el trebuia să treacă singur lacul înot, să lege o sfoară de un copac de pe malul celalalt, şi apoi toţi ceilalţi trebuiau să traverseze lacul pe sfoară. Mi s-a părut o probă destul de sadică, pentru că este o privelişte cu adevărat infernală să vezi un om cum înoată şi cum în jurul lui plutesc sau se agită năuciţi vreo şapte crocodili. E o chestie destul de ciudată şi care te solicită mai mult din punct de vedere psihic. Trebuie să ai o tărie deosebită şi mai ales acel dram de nebunie de care îţi vorbeam mai înainte. Până la urmă, aceste probe, aceste marşuri mai exact, erau oarecum pregătitoare, adică te căleau, te făceau mai puternic atât din punct de vedere fizic cât şi psihic, te făceau efectiv să îţi cunoşti limitele şi să îţi dai seama de cât poți duce, unde se pune acel punct de care nu mai poţi trece. Rolul lor era de a te face să te descurci în orice situaţie. Mâncarea era puţină, dormeai cât apucai, și de cele mai multe ori sub cerul liber, prin păduri, înconjurat de tot felul de lighioane. Nu era o privelişte tocmai plăcută şi, sincer, nu aveai cum să nu te întorci schimbat, altfel din acest gen de experienţă. Ce m-a surprins însă în mod plăcut oarecum, a fost că cei care veneau cu noi şi ne erau practic superiori erau supuşi la aceleaşi tratamente ca şi noi, mâncau aceeaşi mâncare, dormeau în aceleaşi locuri, treceau aceleaşi încercări şi pe lângă toate acestea ne ofereau uneori, când vedeau ca avem nevoie, şi acel suport moral fără de care ne-ar fi fost şi mai greu.

Dintre toţi cei care se înrolau, câţi ajungeau să semneze acel contract după cele patru luni de foc?

A, foarte puţini! Cred că undeva în jur de 30%, dacă nu şi mai puţini. Nu era chiar floare la ureche, iar sistemul ăsta era categoric făcut doar pentru cei în stare să reziste. Părea ciudat la început când am aflat că în Legiune se poate înrola oricine, de la ultimul cerşetor de pe stradă până la ştiu eu… aproape oricine. Abia apoi mi-am dat seama că e ceva de genul: intră cine vrea, rămâne cine poate. Am avut şansa să fiu în pluton şi cu două fete, lucru care era deosebit de rar, însă spre surprinderea noastră ele s-au descurcat chiar mai bine decât mulţi dintre noi, chiar la probele fizice, iar la cele de tărie psihică trebuie să recunosc că ele excelau. Chiar am fost surprins să aflu că ele au ajuns să semneze contractul final, cel pe o perioadă de cinci ani, şi chiar au reuşit să facă o carieră din asta.

Ce urmează după semnarea contractului de cinci ani?

Eu nu am ajuns să semnez acel contract, însă din momentul în care o faci trebuie să depui un jurământ şi astfel devii practic angajat al Legiunii pentru o primă perioadă de cinci ani. Aceşti cinci ani sunt obligatorii, sunt oarecum o garanţie pentru ei că nu au investit timp şi bani în tine pentru ca după doi ani, de exemplu, tu să pleci. De aia oferă şi această primă perioadă de patru luni, în care ai şansa să decizi dacă vrei să mergi mai departe sau nu. Oricum, după aceste luni pregătitoare, după ce semnezi contractul şi devii angajat, lucrurile se schimbă. Tratamentul nu mai e acelaşi. Vii practic dimineaţa la muncă, îţi iei rolul de caporal, îţi primeşti salariul, iar calităţile ajungi să ţi le mai arăţi doar atunci când pleci în misiune, dar acestea nu erau foarte dese. Era vorba strict de situaţiile de război sau diferite intervenţii foarte speciale şi implicit foarte rare. În rest, eşti oarecum instructor, îi antrenezi pe cei nou veniţi care se înrolează, îi supui la probe şi se formează un oarecare cerc.

Se întâmplă să plece oameni şi după cei cinci ani?

Foarte rar. De obicei aceste contracte se prelungesc, perioada limită fiind de 15 ani, după care ieşi efectiv la pensie, şi chiar nu mai ai nevoie să munceşti toată viaţa după aia, pentru că pensia pe care o primeşti de la ei este cam de trei ori salariul lunar pe care ţi-l dădeau când lucrai. Deci e ceva super avantajos. De aceea nu se prea plecă. Oamenii preferau să vină, să muncească 15 ani, şi după aia aveau viitorul asigurat. Gândeşte-te la cineva de 20 de ani, cum eram eu atunci, munceşte până la 35 de ani, după care, tânăr fiind încă are absolut tot ce şi-ar putea dori: şi bani, şi tinereţe, şi o deosebită experienţă, pe care nimic altceva de pe lumea asta nu ţi-o poate oferi. Eu, privind din perspectiva mea, gândeşte-te doar dacă ajungeam până acolo şi apoi mă întorceam în ţară şi îmi transferam acea pensie aici, deoarece ei mă plăteau la fel chiar dacă mă întorceam în ţară. Ar fi fost cu adevărat ceva! Însă n-a fost sa fie…

De ce n-a fost să fie?

Situaţia este puţin mai complicată. Fratele meu s-a înrolat în Legiune în ‘94 şi după ce te înrolezi, timp de cinci ani nu ai voie să părăseşti Legiunea, dar el a plecat, practic a dezertat, şi din cauza asta nici eu nu am mai putut să stau. Există o perioadă de început de patru luni de zile în care se dau acele probe, şi doar cine le trece pe toate fără să renunţe sau să fie exclus, devine angajat al Legiunii. Eu am dat toate probele pe parcursul acestor luni şi am trecut de toate, însă ulterior am aflat că exista şi o ultimă probă, un test gen Gestapo, unde ţi se verifică tot trecutul, pentru a ţi se vedea originile şi toate lucrurile din trecut care ţi-ar putea influenţa activitatea. În acelaşi timp, te introduceau astfel în evidenţa lor cu toate numele, adresele, cunoştinţelr și rudele, pentru ca în cazul în care ţi se întâmplă ceva să ştie unde să te catapulteze. Eu am ales să mă retrag înainte de această probă, pentru că având acelaşi nume şi aceeaşi adresă din România ca fratele meu, care la rândul lui era înregistrat în acea gigantă bază de date, exista riscul să-i fac lui probleme. Mi-a părut foarte rău că, deşi am trecut de toate acele probe de care mulţi nu au reuşit să treacă, nu voi putea rămâne. Dar oricum, după cum ţi-am spus, eu am mers mai mult acolo pentru aventură, pentru acea experienţă diferită şi ştiam de la început care sunt riscurile.

În ce fel te-a schimbat experienţa aceasta a Legiunii?

M-a schimbat foarte mult, începând cu cele mai mărunte lucruri şi terminând cu cele mai complexe. Primul lucru care îmi vine acum în minte este cât de ordonat şi disciplinat am devenit în viaţa de zi cu zi. Eu care eram unul dintre cei mai dezordonaţi oameni, am ajuns să mă surprind chiar şi pe mine însumi şi să încerc să-i educ pe cei din jurul meu să fie la fel. Apoi, o amprentă foarte mare şi-a pus-o şi asupra felului meu de a privi lumea sau viaţa sau oamenii din jurul meu. Am învăţat să iau decizii altfel, mult mai matur, privesc altfel diferenţa dintre bine şi rău, judec altfel lucrurile şi oamenii şi, în ultimă instanţă, am învăţat să apreciez altfel viaţa asta pe care mulţi o consideră ori grea, ori inutilă, fără să ştie de fapt ce zic. Ideea e practic una singură, şi anume, aceea că avem o singură viaţă şi fiecare dintre noi are obligaţia şi în acelaşi timp dreptul de a alege cum şi-o trăieşte. Ideal e să ajungi să nu regreţi nimic din ceea ce ai făcut, dar mai ales nimic din ceea ce nu ai făcut. Restul e chiar simplu. Legiunea pentru mine a fost doar o experienţă care m-a marcat profund, cum sunt de altfel sigur că pe alţii i-au marcat alte experienţe. Totul e să ştii cum să foloseşti mai departe ceea ce viaţa te învaţă şi să fii mereu pregătit să încerci lucruri noi, fără să te temi, pentru că nu şti niciodată de unde vine exact ceea ce ai aşteptat.
sursa: romanialibera.ro