Actualitate

Unde se afla R. Moldova?

„SUA si Rusia au ajuns, la negocierile de la Geneva, la un acord de principiu asupra primului Tratat de reducere a armelor nucleare in 20 de ani” („Wall Street Journal”, 3 februarie 2010)

Evenimentul cel mai semnificativ legat de vizita presedintelui Basescu la Chisinau este… tacerea Moscovei. Nu a existat pana acum nicio reactie oficiala dupa aceasta vizita extinsa si profunda, desi oficialii rusi au reactionat pana acum la gesturi incomparabil mai benigne ale Bucurestiului fata de Chisinau. Si totusi, Moscova a tacut. Semnificatia acestei taceri cuprinde in ea, poate, cheia intelegerii regiunii. Dincolo de orice „tranzactie” la nivel inalt sau toate declaratiile politice de la Chisinau, cetatenii RM sunt astazi, de fapt, in faza in care trebuie sa isi decida, cu adevarat, apartenenta.

Lupta pentru spatiul euroatlantic

Romania a fost si ea, pastrand proportiile, in aceeasi situatie la inceputul anilor ’90. Situatia Bucurestiului era atunci critica. Gesturile iresponsabile in politica externa ale lui Nicolae Ceausescu au declansat un veritabil razboi rece cu Moscova, sfidand, in acelati timp, America – ultima fiind cea mai mare si cea mai grava dintre erorile sale politice. Primul demnitar strain care vine la Bucuresti este Eduard Sevardnadze, ministrul de Externe al URSS (ianuarie 1990), iar la 11 februarie soseste Secretarul american de Stat James Baker.

Confuzia insa persista. Iar culmea prestatiei elitelor de la Bucuresti este semnarea „Tratatului de colaborare, buna vecinatate si prietenie intre Romania si URSS”, la Moscova, la 5 aprilie 1991, de catre Ion Iliescu si Mihail Gorbaciov. Caz singular in aceasta regiune, Tratatul stipula ca niciunul dintre semnatari nu va intra in aliante militare fara consultare prealabila. In traducere: blocarea apropierii Romaniei de NATO, respectiv de spatiul euroatlantic (ceea ce s-a reusit in cazul RM prin stipularea „neutralitatii” in Constitutia din 1994). Tratatul nu a mai fost ratificat cel putin pentru motivul ca URSS a disparut. Au urmat circa trei ani de confuzie si de eforturi diplomatice intense. In 1992, Camera Reprezentantilor respingea cu mare majoritate (283 la 88) propunerea de a reacorda Romaniei clauza „natiunii celei mai favorizate”. Bucurestiul o obtine efectiv abia la 8 noiembrie 1993, devenind beneficiar permanent din 1996. Din 1993, relatia cu Washingtonul s-a imbunatatit prin vizita in SUA a lui Ion Iliescu (1994), iar, in 1995, Pravda scria iritata despre „transformarea Romaniei intr-o colonie americana”. In timpul presedintiei lui Emil Constantinescu, relatiile sporesc in intensitate, mai ales dupa sustinerea NATO in Kosovo, ceea ce a insemnat calificarea pentru intrarea in organizatie. Chiar daca SUA (alaturi de Marea Britanie, Danemarca sau Islanda) se opuneau aderarii Romaniei la NATO in 1997 (Franta, prin vocea presedintelui Chirac, spunea ca „singura tara latina din Estul Europei are dreptul sa se alature Aliantei”), America ofera ulterior Romaniei un „parteneriat strategic” care insemna un nou cadru de colaborare.

Dupa 11 septembrie 2001, Romania trimite trupe in Afganistan si Irak si accepta baze militare americane. Dupa 2005, Bucurestiul intra pe axa Washington-Londra, ceea ce insemna, de fapt, sustinerea fara rest a inaintarii frontierei euroatlantice spre Est. Astazi, frontiera este blocata pe Prut, fiind obiectul unor negocieri care trec dincolo de capacitatile diplomatice ale Chisinaului. Dar asta nu inseamna ca nu (mai) e nimic de facut. Ideea ca cetatenii unui stat sunt scosi complet din joc, iar atitudinea lor nu conteaza, este o idee periculoasa si deloc inocenta.

Busola geopolitica

Cazul Romaniei a fost iarasi emblematic din acest punct de vedere. Din 1990 incoace, Romania s-a manifestat ca unul dintre cei mai ferventi candidati la cea mai importanta organizatie mondiala in care influenta SUA este decisiva – NATO. Sustinerea romanilor este lamuritoare: 97% (1996); 90-95% (1997); 60-65% (1999); 92% (2000); 88% (2002). Ratiunile pentru aplombul Romaniei pro-NATO (citeste pro-american) au, in esenta, trei cauze. Prima, de tip pragmatic, este performanta scazuta in parcursul european, care s-a dorit a fi compensata, oarecum, prin exces de activism pro-NATO (fostul ministru al Apararii german, Voelker Ruhe, obisnuia sa spuna ca „poti sa te integrezi in NATO cu tancuri vechi, dar integrarea in UE cu tractoare vechi ridica mari probleme”).

In al doilea rand, este vorba si de pozitia geopolitica de hotar euroatlantic, dublata de reticenta istorica fata de URSS prelungita, nu o data, fata de legatara Federatia Rusa. Dar motivul cel mai important tine de mentalul colectiv si sanatoasa obsesie postbelica romaneasca: „Vin americanii!”. Pe acestia, romanii i-au asteptat serios vreo zece ani dupa terminarea razboiului, iar apoi le-au perpetuat memoria prin consumul cultural (filme, muzica, reviste, stil vestimentar) de cate ori au avut prilejul. Soft-power-ul american cucerise deja Romania, cu mult inainte ca frontiera euro-atlantica sa ajunga concret in regiune. Si aceasta atitudine pro-americana a functionat ca cea mai importanta busola (geo)politica a romanilor dupa 1990 incoace, indiferent de prestatia politicienilor.

Soft power-ul euroatlantic va face diferenta

Ce trebuie sa intelegem din toate acestea? In primul rand, ca RM se afla astazi in fata unei decizii cruciale pentru viitorul sau, asa cum, la vremea lor, s-au aflat si alte state rasaritene. In RM, marii actori globali stau fata in fata, fara sa faca miscari bruste sau mutari riscante. Nici unul, nici celalalt nu si-ar periclita relatia bilaterala pentru Chisinau. Asta e limpede. Dar, indiferent de „intelegerile” dintre marii actori mondiali, atitudinea elitelor politice de la Chisinau si, mai ales, a cetatenilor RM, vor face diferenta. Fara o busola geopolitica ferma – cum a fost America pentru romanii din dreapta Prutului – schimbarile de lideri sau indecizia acestora va orienta tanarul stat cand intr-o parte, cand in alta, in functie de contexte si oportunitati de moment. Asta nu e insa o solutie. Dupa cum arata si exemplul Romaniei, „atmosfera publica” trebuie sa fixeze, fie si tacit, directia geopolitica sau marja de manevra pe care un politician o are la dispozitie si pe care nu o poate depasi nepedepsit.

Este un lucru care nu s-a petrecut in RM, unde liderul politic a balansat „opinia publica” in functie de interesele de moment (vezi influenta lui Vladimir Voronin, care „a dat liber” la optiunea pro-europeana). In acest context, marea batalie din RM este pentru „mintile oamenilor”, nu doar pentru declaratiile politice, iar aici soft power-ul euroatlantic este instrumentul principal in aceasta confruntare. O chestiune mai putin inteleasa de diplomatii occidentali si finantatorii proiectelor de la Chisinau. Altminteri spus, degeaba se organizeaza pana la saturatie zeci de seminarii internationale pe chestiuni geopolitice, daca valorile euroatlantice in viata cotidiana a cetatenilor RM sunt aproape absente. Degeaba vorbim despre separatism si prezenta trupelor rusesti in Transnistria, daca nu abordam serios ceea ce un ziarist de la Chisinau sugera ca ar fi trupele ruse din spatiul mediatic al RM. Degeaba trimitem reprezentanti ai UE la Chisinau, daca soft power-ul euroatlantic nu este in stare sa penetreze acolo…

Diplomatul roman Nicolae Titulescu obisnuia sa spuna: „Dati-mi o politica interna buna ca sa va ofer o politica externa buna…”. Nu e tocmai adevarat. Cel putin in cazul statelor rasaritene aspirante la integrare euroatlantica. In anii ’90, a contat decizia ferma, coerenta si consecventa de a orienta politica externa a acelor state spre un vector euroatlantic. Dar o politica externa impusa, potentata si sustinuta de valori asumate cu adevarat de majoritatea populatiei. De asta are nevoie RM de aici inainte.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *