Va ataca Rusia Ucraina?

Generalul a mai declarat că, în contextul geopolitic actual, ameninţările din partea rusă pot veni din trei direcţii: nord, est şi sud, precizând, în acelaşi timp, că forţele ucrainene sunt pregătite şi dispun de avantaje strategice precum mobilitate ridicată, autonomie, adaptabilitate şi familiarizarea cu teatrul unor operaţii de luptă viitoare.

Declaraţiile generalului Muzhenko nu sunt singulare şi se înscriu într-o retorică recurentă în ultimele 12 luni şi intensificată, în mod vădit, după începerea campaniei electorale prezidenţiale în Ucraina: "invazia rusă în Ucraina este iminentă". La începutul lunii decembrie, însuşi preşedintele Petro Poroshenko declara că peste 80.000 de militari ruşi sunt concentraţi la frontiera cu Ucraina şi sunt pregătiţi de invazie.

Adepţii acestui scenariu aduc în sprijinul teoriei lor acţiuni precum:

– consolidarea capacităţilor militare ruse în apropierea frontierelor cu Ucraina;
– manevrele de forţe şi mijloace militare dinspre adâncimea dispozitivului rus spre frontul potenţialului conflict;
– dislocarea în regiune de sisteme de armament de înaltă precizie;
– intensificarea activităţilor de instrucţie pentru luptă a trupelor ruse.
– Indicatori ai unei posibile invazii ruse în Ucraina. Argumente şi contra-argumente.

Promotorii ”invaziei ruse” în estul Ucrainei s-au bazat pe următoarele argumente:

– dislocarea unui mare număr de tancuri în apropierea frontierei cu Ucraina, în două baze militare ruse (Kamensk-Shakhtinskiy, Ţinutul Rostov, cca. 18 kilometri de frontieră; Valuyki, Ţinutul Belgorod, cca. 20 de kilometri de frontieră). Partea ucraineană chiar a prezentat imagini, în decembrie 2018, indicând prezenţa a cca 250 de tancuri la Kamensk-Shakhtinskiy;

– prezenţa în Crimeea, pe aerodromul din Dzhankoi, a patru aeronave militare de transport strategic IL-76 MD. Potrivit ucrainenilor, aeronavele au venit de la Anapa, sediul Diviziei 7 Asalt Aerian şi au adus în peninsulă militari şi tehnică de luptă aparţinând acestei unităţi;
dislocarea la Dzankoi, în noiembrie 2018, a unei baterii de rachete antiaeriene S-400 Triumph (sistem de armament sofisticat, cu mare precizie şi rază lungă de acţiune, cca. 400 de kilometri);

– transporturi de trupe şi tehnică de luptă dinspre Krasnodar spre Crimeea, pe cale terestră, pe podul de peste strâmtoarea Kerci.

Aceste acţiuni sunt indiscutabile şi, deşi pot stârni, pe bună dreptate, îngrijorare la Kiev şi în cancelariile occidentale, nu sunt totuşi suficiente pentru a construi un scenariu de invazie al forţelor ruse în Ucraina. Experţi militari au venit cu contra-argumente de natură să demonteze teoria invaziei. Astfel, s-a dovedit că imaginile prezentate de Kiev, în luna decembrie, datau de fapt din octombrie 2018, iar tancurile prezentate ca fiind T-72 erau de fapt T-62 şi T-64. Acestea nu mai sunt în organica forţelor ruse şi sunt aduse periodic din alte baze militare la Kamensk-Shaktinskiy, ulterior fiind expediate către Siria, pe cale maritimă sau aeriană. Transporturile de trupe şi tehnică dinspre şi înspre Crimeea constituie lucruri normale pe fondul intensificării activităţilor de instrucţie pentru luptă ale forţelor ruse în ultimii ani. Sisteme S-400 au mai fost aduse anterior în Crimeea şi prezenţa acestora nu constituie neapărat un indicator premergător declanşării unor acţiuni ofensive.

Astfel de opinii sunt logice şi pot duce la aprecierea că sporirea capabilităţilor militare ruse la frontierele cu Ucraina reprezintă mai curând o evoluţie firească în cadrul reformei Shoigu / Gherasimov şi nu în mod necesar o pregătire pentru invazie.

Reforma organismului militar rus: de la Serdiukov la ”Doctrina Gherasimov” şi ”Războiul Hibrid”

După încheierea Războiului Rece, forţele armate ruse au trecut printr-o perioadă de restructurare, dar care nu a avut o viziune unitară la nivelul conducerii. Intervenţia militară rusă în Georgia, în anul 2008, a evidenţiat slăbiciuni cronice ale armatei ruse, în special în privinţa comenzii, şi controlului şi a incapacităţii de a susţine logistic o operaţie militară, fie ea şi de mici dimensiuni.

Pentru remedierea deficienţelor şi revitalizarea organismului militar, ministrul de atunci al apărării, Anatoli Serdiukov, a decis o serie de măsuri (şi pe fondul unei oarecare destinderi în relaţiile Rusiei cu NATO) care vizau reducerea drastică a efectivelor (cu cca. 50%, de la peste 2 milioane la 1 milion de militari activi), sporirea numărului de militari profesionişti şi transformarea armatei ruse într-o forţă cu caracter expediţionar, mobilă şi suplă, capabilă să se mobilizeze rapid şi să conducă întregul spectru al operaţiilor militare / de la operaţii de impunere a păcii până la război convenţional sau nuclear). În plan organizatoric principalele reforme ale lui Serdiukov au constat în:

– reorganizarea regiunilor militare: reducerea numărului acestora de la şase la patru, cele existente şi în prezent (RM Vest, Centru, Est şi Sud);
eliminarea eşalonului divizie în forţele terestre şi organizarea forţelor pe brigăzi, subordonate direct comandanţilor de armate de arme întrunite;
creşterea numărului de brigăzi şi sporirea rolului acestora, ca principală unitate tactică de luptă a forţelor terestre, capabilă să ducă operaţii în mod autonom, cu sprijin minim din partea eşaloanelor superioare.

Reformele lui Serdiukov au întâmpinat rezistenţă din interiorul armatei ruse. Principalul motiv de îngrijorare era legat de faptul că, prin eliminarea eşalonului divizie, comandanţii de armate şi de regiuni militare aveau în subordine directă un număr mult prea mare de brigăzi, ceea ce crea probleme din punctul de vedere al eficienţei actului de comandă. Totodată, înalţii responsabili din complexul militar-industrial rus au dezavuat iniţiativele lui Serdiukov de a achiziţiona înaltă tehnologie în domeniul apărării din Occident, iar corpul ofiţeresc nu apreciat nici reducerea numerică şi nici delegarea de competenţe în domeniul instrucţiei către subofiţeri, după modelul celor mai multe armate din statele NATO. Pe fondul tensiunilor crescânde, în noiembrie 2012, Anatoli Serdiukov a fost destituit din funcţie şi înlocuit cu Serghei Shoigu, un apropiat al preşedintelui Putin, iar în funcţia de şef al Statului Major General rus a fost numit generalul Valeri Gherasimov.

În februarie 2013, Gherasimov a publicat, în revista Voyenno-Promyshlennyy Kurier (Curierul militar-industrial), un articol în care prezenta puncte de vedere asupra mediului operaţional contemporan şi naturii viitoarelor conflicte. În esenţă, Gherasimov aprecia că SUA rămân principalul inamic al Federaţiei Ruse şi se află în spatele aşa-ziselor ”revoluţii colorate” şi evenimentelor cunoscute ca ”primăvara arabă”. Potrivit lui Gherasimov, pentru a-şi îndeplini obiectivele politico-militare, statul agresor foloseşte o abordare non-tradiţională, prin utilizarea simultană a mijloacelor non-militare şi militare, Gherasimov avansând chiar o proporţie de 4:1 în favoarea celor dintâi. Prin mijloace non-militare (politice, diplomatice, economice, sociale, informaţionale etc.) statul agresor modelează mediul operaţional în toate dimensiunile sale, acţionează prin terţi şi recurge la operaţii militare într-o mică măsură, numai dacă este necesar şi prin folosirea îndeosebi a sistemelor de armament de înaltă precizie şi a forţelor pentru operaţii speciale, pe fondul unei campanii informaţionale intense şi permanente.

Articolul avea să fie preluat şi analizat cu minuţiozitate de teoreticieni militari occidentali, care i-au atribuit generic (şi incorect) termenul de ”Doctrina Gherasimov”. După anexarea Crimeei şi evenimentele din estul Ucrainei, teoreticienii occidentali s-au întors la articolul lui Gherasimov, au considerat că acţiunile ruse au fost modelate după viziunea şefului Statului Major General rus şi au denumit campania rusă cu sintagma ”război hibrid”. Trebuie menţionat că generalul Gherasimov, personal, şi teoreticienii ruşi au negat permanent că Federaţia Rusă ar fi acţionat în Crimeea de maniera prezentată în Vest şi au afirmat că manifestarea ”hibridă” a conflictului nu ar fi nicidecum o noutate, aşa cum a fost prezentată în Occident.

Concomitent cu clarificările doctrinare, Gherasimov (sprijinit de ministrul Shoigu) a demarat un alt proces de reformă, în derulare şi astăzi, şi care a anulat o bună parte dintre măsurile propuse de predecesorul său. Pe lângă un plan extrem de ambiţios de înzestrare cu tehnică de luptă modernă, reforma vizează, în plan organizatoric, restructurări de amploare (se are în vedere revenirea în 2019-2020 la şase regiuni militare) şi dislocarea consistentă a forţelor din adâncime către frontiere. Împreună cu sistemele de armament de înaltă precizie, se creează ceea ce în terminologie militară este denumit ”mediu A2AD” (Anti-Access Area Denial) şi care se traduce prin interzicerea accesului, cu folosirea mijloacelor militare, în zonele de interes strategic ale Federaţiei Ruse. Astfel de medii A2AD sunt evidente, de exemplu, în Marea Neagră şi Marea Baltică. De remarcat că în forţele terestre se revine gradual la organizarea pe divizii şi regimente, structură tradiţională în armata rusă.

În RM SUD, care ne interesează direct, reforma Gherasimov /Shoigu s-a materializat până în prezent prin:

– modernizarea fără precedent a Flotei Ruse a Mării Negre;
– militarizarea Peninsulei Crimeea (înfiinţarea Corpului 22 Armată; dislocarea de sisteme de armament de înaltă precizie: S-400, Iskander, platforme pentru sistemele Kalibr);
– înfiinţarea unei noi armate de arme întrunite, Armata 8, cu sediul la Novocerkask (cca. 36 de kilometri de Rostov pe Don şi 50 de kilometri de frontiera cu Ucraina);
– înfiinţarea de divizii în cadrul armatelor de arme întrunite, proces în derulare. S-au constituit până în prezent Divizia 150 Infanterie Moto / Armata 8 şi Divizia 42 Infanterie Moto / Armata 58. Până la sfârşitul anului 2019, în cadrul Armatei 58 vor mai fi înfiinţate Divizia 19 infanterie moto şi Divizia 136 infanterie moto;
– creşterea numărului de exerciţii tactice de luptă şi, în general, intensificarea procesului de instrucţie în RM Sud.

Analizând efectivele şi tehnica de luptă doar a unităţilor militare nou-constituite se ajunge, cu uşurinţă, la cifrele avansate de ucraineni. Totuşi, aceste unităţi militare nu s-au înfiinţat pentru a gestiona un conflict cu Ucraina, ci sunt parte a gândirii strategice prezentate mai sus.

În concluzie, scenariul invaziei este unul electoral, dar reforma RM Sud continuă

O invazie militară a Rusiei în Ucraina este improbabilă. Federaţia Rusă nu doreşte un conflict deschis cu NATO pe acest subiect. Obiectivul politic al Moscovei, în raport cu Ucraina, a fost atins: instabilitatea generată de conflictul din Donbas face puţin probabil ca Ucraina să adere la NATO pe termen mediu şi lung.

Pe fondul reformelor ample şi implementării conceptelor A2AD, care presupun forţe semnificative la frontiere, este uşor de văzut de ce creşterea potenţialului militar al Regiunii Militare Sud din cadrul Forţelor Armate ruse poate conduce pe nespecialişti la scenariul unei invazii. Consolidarea la frontiere trebuie, totuşi, privită din perspectiva reformei globale derulate la nivelul armatei ruse.

Deşi, în teoria militară, faptele prezentate de ucraineni pot fi considerate, într-adevăr, indicatori ai unei posibile operaţii ofensive convenţionale, o astfel de abordare ar contrazice logica acţiunilor ruse în Crimeea şi Donbas, care s-au desfăşurat după un modus operandi pe care media occidentală s-a grăbit să îl aprecieze ca fiind de tip ”hibrid”. Nu sunt motive pentru care Rusia ar renunţa la o strategie încununată până în prezent de succes în favoarea unei maniere convenţionale de ducere a războiului, care, pe deasupra, ar expune-o şi unui conflict deschis cu NATO. Chiar şi într-un scenariu ipotetic, în care forţele guvernamentale ucrainene ar recupera terenul pierdut în Donbas şi Federaţia Rusă ar trebui să intervină, apreciem că operaţia s-ar desfăşura foarte probabil tot de o manieră hibridă.

O ofensivă militară convenţională clasică ar exclude, credem, o invazie în regiunea Odessa cu desant maritim lansat din Crimeea pentru că aceasta nu s-ar justifica. Este puţin probabil ca armata rusă să ia în calcul astfel de linii de angajare periculoase când planificatorii ruşi estimează că este puţin probabil ca o ofensivă terestră lansată din direcţiile Rostov pe Don şi Belgorod să întâmpine o rezistenţă serioasă din partea forţelor ucrainene, cu atât mai mult cu cât teritoriul este controlat de proxi ruşi până la linia de separaţie din Donbas.

Nu în ultimul rând, orice acţiune militară rusă depinde de reacţia NATO estimată de Rusia. Dacă Moscova apreciază că NATO va riposta ferm, posibili indicatori ar putea fi, de exemplu, retragerea rapidă a tuturor forţelor navale ruse în Marea Azov sau concentrarea neaşteptată de forţe în Regiunea Militară Centru (rezerva strategică) şi începerea dislocării acestora către sud şi vest.

Deşi Ucraina, de fapt forţele politice aflate în competiţie electorală, continuă să promoveze cu insistenţă scenariul invaziei, structurile de informaţii şi planificatorii NATO apreciază că nu există suficiente argumente care, coroborate, să susţină o astfel de teorie.

https://monitorulapararii.ro