Valeriu Caradja, un boem în „La Boheme”

publicat în Vedete pe 2 Martie 2012, 14:34

Repetiţiile pentru „La Boheme”, de Giacomo Puccini, erau spre final. Marcello, în al cărui rol debutează baritonul Valeriu Caradja, vocaliza la înălţimea mansardei sale improvizate. 

Fascinant! Scaunul de sub picioare fu azvârlit cu putere, iar el se repezi în întâmpinarea adoratei sale Musetta... Recuzita - o masă cu nişte fructe şi câţiva covrigi, toate aruncate la întâmplare - dădea o şi mai mare notă de autenticitate mesajului şi anturajului, în acelaşi timp. După câteva mici intervenţii ale dascălului, finalul ariei culminează cu o secvenţă extrem de emoţionantă. Protagoniştii se împrăştie, iar eu profit de ocazia de a sta de vorbă cu tânărul artist liric.

Zi de weekend, zi în care aveam programat un interviu la Teatrul de Operă şi Balet. După ce trecusem grăbită prin mulţimea de protestatari din centrul oraşului, reuşisem să ajung la locul cu pricina. Plină de emoţie, căutam buimăcită uşa din spatele instituţiei, pe unde trebuia să găsesc misterioasa Sală numărul 1, aşa cum convenisem cu o zi înainte. Jena pentru întârziere mă determină să mă strecor neobservată, aşezându-mă pe unul din scaunele libere aflate în stânga mea. Atmosfera muzicală se încheia cu actul IV.



„Aspectul lingvistic nu trebuie să fie un obstacol în perceperea operei!”

Ţine mult la oratoriul său din „La Boheme”, ca, de altfel, şi la personaj, de aceea insistă asupra asimilării textului, deşi timpul nu prea i-a permis… Spune că nu a mai cântat în rolul lui Marcello, dar îl cunoaşte, aprioric. „Am avut un sentiment de deja vu faţă de acest personaj şi mă regăsesc plenar în rolul lui. Cred că avem ceva în comun, amândoi suntem sensibili şi emotivi. Când apari în spectacol trebuie să cunoşti regia scenică, totul, în afară de asta trebuie să şi mai trăieşti emoţiile personajului. Muzica lui Puccini este foarte frumoasă şi interesantă, dar e plină de matematică. Sunt replici întregi pe care trebuie să le înveţi pe de rost”, ne mărturiseşte cântăreţul. El crede că, dacă artistul însuşeşte caracteristicile personajului său şi ştie să transmită mesajul, aspectul lingvistic nu constituie o barieră în percepţia lucrării. „Dacă mesajul este redat bine, spectatorul înţelege despre ce este vorba, asta în cazul în care lipseşte subtitrarea textului. Desigur, calitatea spectacolului mai depinde de decor şi muzică. Dar dacă solistul redă mesajul într-o formă uscată, atunci nimic nu va ajunge la spectator”, spune debutantul. Totodată, el ţine să remarce că este extrem de fericit şi onorat pentru ocazia de a fi lucrat cu remarcabilul dirijor Andriy Yurkevych, dar şi cu ceilalţi artişti, mai cu seamă sopranele Olga Busuioc, Anna Corvino din Italia şi basul Bülent Ateşoglu, din Turcia. „Domnul Yurkevych este un profesionist, el ştie să se aprofundeze în muzica oricărui compozitor şi s-o prelucreze minuţios. Este plăcut şi, totodată, util pentru tinerii artişti să lucreze alături de el, întotdeauna te ajută şi te îndrumă”, spune plin de satisfacţie Valeriu Caradja.


„Diagnosticat” cu… bariton

Drumul spre scenă a fost extrem de anevoios. A studiat mai întâi acordeonul, instrument faţă de care nu a manifestat un interes sporit. La îndemnul şi insistenţele părinţilor, el urmează Colegiul de muzică „Ştefan Neaga”, specialitatea dirijor de cor, unde studiază şi canto academic. „Acolo am învăţat să aud şi să tractez muzica. În afară de obiectele de specialitate nu mă mai interesa nimic. Aveam trecere în faţa profesorilor doar pentru că eram bun la muzică. Se întâmpla adesea că din cauza gălăgiei pe care o făceam eram dat afară de la lecţii”, mărturiseşte el. În ciuda tuturor problemelor sale de comportament, Valeriu reuşeşte să-şi ateste talentul devenind un mic tenor. „Tatăl meu şi-a dorit cu disperare să devin artist, deoarece şi el a iubit muzica. În perioada copilăriei a fost chiar acceptat la o şcoală de muzică, însă bunicii mei nu i-au dat voie, din motiv că nu avea cine să-l întreţină. Avea un timbru vocal foarte puternic. Cred că l-am moştenit. Cu toate că a lucrat pe şantier mulţi ani, el ştia să cânte la câteva instrumente”, spune Valeriu Caradja. În anul doi de studii, după ce vocea sa trecuse de calvarul mutaţiilor, tânărul artist este „diagnosticat” cu registrul de bariton, virtuozitate pe care o deţine până azi. „Îmi plac tenorii, başii, dar vocea de bariton are o coloratură aparte… (Zâmbeşte) Sincer, nu îmi doresc să evoluez spre o treaptă mai înaltă în registrul de voci bărbăteşti. Da, există cazuri în care un cântăreţ de operă a ajuns la un registru mai înalt, de exemplu marele Domingo, însă eu mă simt foarte bine în această categorie. Mă rog Domnului să n-o pierd şi să continui să muncesc în această direcţie. Diapazonul pe care îl am, adică cele două octave, e unul bun”, adaugă el plin de mulţumire. În 2000, după absolvirea colegiului, este admis la Academia de Muzică Teatru şi Arte Plastice, unde continuă să înveţe canto academic.


„Viaţa îşi intră în drepturi la orice vârstă”

Un an mai târziu, viaţa sa ia o întorsătură dramatică - o boală grea îi ia suflarea scumpului său părinte. Răpus de durere, dezechilibrat şi fără un sprijin financiar, el decide să abandoneze pentru o vreme studiile. „M-am dus la profesorul meu Valeriu Vdovicenco şi i-am spus despre intenţia mea. Dânsul însă mi-a zis că, dacă nu am ce mânca şi cu ce mă îmbrăca, mă va ajuta el. Mi-a mai spus că, dacă plec, cu siguranţă nu mă mai întorc la studii. Acelaşi lucru mi l-a spus şi şefa Catedrei de canto academic, Ludmila Reboşapca. Am avut o mare susţinere morală din partea lor”, adaugă Valeriu. Avea de ţinut o mare promisiune, aceea de deveni artist. Astfel, cu începere din 2002, tânărul bariton se răzbună pe sine, studiind şi lucrând până la epuizare. „Am înţeles că un artist trebuie să fie foarte responsabil, corect faţă de artă, faţă de sine şi faţă de public. În artă nu poţi opera cu jumătăţi de măsură. Profesia noastră este interesantă, dar în acelaşi timp complicată, regăsindu-ne în diverse personaje, uneori mai juvenile, alteori mai mature. În fond, viaţa îşi intră în drepturi la orice vârstă”, povesteşte pe o notă filosofică artistul liric.
Încrezut în forţele divinităţii, cu multă muncă şi efort, cântăreţul reuşeşte să ia premii mari la diverse concursuri de muzică şi să urce pe cele mai mari scene ale Europei. Astăzi viaţa sa se împarte între două ţări, Moldova şi Italia. Actualmente, artistul îşi finisează studiile de masterat la Academia de Belle Canto, condusă de marea soprana italiană Mirela Freni. Dar nici viaţa operistică impresionantă din peninsulă nu reuşeşte să-l ţină legat acolo. Dorul de casă şi, mai ales, de cele trei Venere ale sale îl poartă pe drumuri ca pe un hoinar. „Îmi iubesc enorm familia şi nu rezist să stau departe de ea mai mult de o lună. Zilele dinaintea plecării sunt un calvar pentru mine. Familia este cea mai mare împlinire în viaţa unui om, este cel mai de preţ lucru, aşa m-a învăţat tata”, a spus plin de seninătate cântăreţul de operă.