Valeriu Caşcaval, artistul ce interpretează „Sonata Lunii” cu două beţe

Valeriu Caşcaval este unul dintre instrumentiştii care vinerea trecută, venind să-l susţină pe Valentin Boghean în al său „altfel de concert”, a ridicat de zeci de ori sala în picioare, făcând-o să explodeze în aplauze. Iar nouă ne creştea inima de bucurie pentru că vedeam un asemenea talent! Ţambalul său părea să scoată scântei – atât de înverşunată şi pasională este relaţia lui Valeriu cu acest instrument delicat şi încăpăţânat totodată. Căci nu oricui îi este dat să-l îmblânzească, iar calea spre virtuozitate nu i-a fost deloc uşoară.

A făcut Liceul de muzică „Ciprian Porumbescu”, iar în 1996 absolveşte Academia de Muzică „Gavriil Musicescu”, specialitatea solist instrumentist şi profesor de muzică. În 2003 îşi finisează studiile la Facultatea Teorie şi Compoziţie a Şcolii Superioare de Muzică din Hamburg (Germania). În activitatea sa artistică se înscriu diverse colaborări cu nume sonore ale muzicii folclorice din Basarabia, precum Vasile Iovu, Nicolae Botgros, fraţii Ştefăneţ şi Advahov. Între timp, a avut şi numeroase turnee în Europa, participând în diferite proiecte de muzică contemporană şi de operă. A înregistrat şi câteva CD-uri cu Orchestra „Lăutarii”, dar şi cu alţi interpreţi instrumentişti şi vocalişti renumiţi din R. Moldova şi România.

Ţambalul nostru vine de la… unguri

Ţambalul este un instrument de acompaniament pentru taraf şi vine din Orientul Mijlociu, noi preluându-l de la unguri, prin anii ’50. Între timp, acesta a devenit faimos şi în Occident. „Ţambalul aparţine ţărilor balcanice, dar numai o parte dintre ele îl au ca instrument – Ungaria, Slovacia, România, Moldova şi chiar o parte din regiunile Ucrainei şi ale Bulgariei, ne spune Valeriu. Ţambalul pe care îl cunoaştem noi este preluat de la unguri, iar Joseph Shumba e cel care l-a adus la performanţele de astăzi, făcându-l un instrument mai concertistic, „invitat” chiar şi în orchestrele simfonice”.

Artistul vorbeşte cu multă pasiune despre potenţialul ţambalului, dar şi despre tinerii talentaţi de la noi care pot să se adapteze cu uşurinţă la orice stil muzical şi a căror măiestrie îi poate impresiona chiar şi pe cei mai mari meseriaşi în domeniu. „Lăutarii, în general, erau muzicieni neşcoliţi, eu însă pot interpreta şi folclor, şi muzică lăutărească şi clasică, iar asta datorită faptului că ţambalul are o sonoritate excepţională. Străinii sunt adesea uimiţi cum poţi să interpretezi „Sonata Lunii” cu doar două beţe… Unii chiar se apropiau după concerte ca să vadă cum arată acest instrument”, ne spune el.

Atunci când Valeriu Caşcaval povesteşte despre ţambal, în faţă îţi apare un colos al muzicii folclorice, care adumbreşte toate instrumentele „savante”: „Totul depinde de tehnica pe care o posedă instrumentistul. Ţambalul este cunoscut ca un instrument de acompaniament, dar e la fel de bun şi pentru interpretarea solo. Sigur că aici contează abilităţile personale şi evident că trebuie să fie definită forma şi armonia pe parcursul întregii lucrări…”.

În ceea ce priveşte transpunerea pentru ţambal a unor piese interpretate tradiţional la alte instrumente, instrumentistul ne asigură că se poate cânta aproape orice. „Sigur, în muzica lui Claudio Monteverdi nu poţi include ţambalul, aceasta fiind scrisă pentru arcuri şi orchestră de cameră, fiind una specifică din punctul de vedere al manevrei interpretative…”, adaugă el.

„Am cântat şi în stradă ca să-mi câştig o bucată de pâine…”

Există moldoveni de sânge şi moldoveni de suflet, este convins Valeriu Caşcaval, care spune că poartă simultan două identităţi, căci nu s-a înstrăinat de tradiţii, dar mai ales de muzica folclorică. Dragostea sa faţă de ţambal a fost asemenea unei porniri viscerale, un puseu nestăvilit care l-a însoţit pe tot parcursul şederii sale în Germania şi… până acasă. „La sfârşitul lui ’99 am plecat la Hamburg, pentru a-mi lărgi orizontul de cunoştinţe în materie de compoziţie şi aranjament. Am activat ca instrumentist, dar luam parte şi la diferite proiecte de muzică contemporană, în cadrul Orchestrei Filarmonicii din Hamburg. Perioada în care m-am aflat acolo a fost una destul de dificilă, din mai multe puncte de vedere – financiar, psihologic, dar şi profesional, îşi aminteşte Valeriu. Nu reuşeam să-mi asigur un trai decent, fiindcă nu aveam o sursă de venit. Apoi şi oamenii care mă înconjurau mi se păreau bizari şi străini, iar eu sunt o fire mai romantică şi pot fi uşor influenţat de anturaj.

Mai târziu, mi s-a întâmplat să surprind o discuţie dintre profesorul meu şi un coleg de-al lui: cică, ce viitor pot avea eu în Germania? Asta m-a pus pe gânduri – nici eu nu prea-mi vedeam un viitor acolo, în condiţiile în care îmi doream enorm să cânt la ţambal, un instrument pe care germanii nu îl prea „simt”… Acolo cântam ocazional, doar pentru a mai face un ban ca să mă întreţin. Am fost chiar nevoit să cânt în stradă să-mi câştig o bucată de pâine, dar să fac o performanţă în domeniu – nici vorbă. Şi mă durea sufletul, şi a fost un motiv în plus ca să mă întorc în ţară”, ne-a mărturisit Valeriu. Dorul de casă l-a urmărit peste tot pentru ca, în final, să se transpună şi pe note, în piesa „Departe de casă”, pe care Valeriu a compus-o într-un turneu mai lung.