Vedete poznaşe în copilărie…

publicat în Vedete pe 27 Mai 2011, 05:06

Copilăria este timpul în care trăim totul cu intensitate, este perioada în care ne supărăm des şi uităm foarte repede, în care suntem singuri şi totodată împreună, este cea a ghiduşiilor şi poznelor. Fiind în ajunul Zilei copilăriei, vă invităm să aflaţi ce boroboaţe făceau marile noastre vedete pe când erau copii. 

Rodica Ciobanu (foto)

Când eram copil, aveam o pisică pe care o chema Rita. Era foarte frumoasă şi o iubeam nespus de mult. Mă aştepta să vin de la şcoală şi să mă joc cu ea, însă eu obişnuiam s-o înfăşor într-o basma de-a bunicii mele ca pe un copil mic. Sărmana de ea… Stătea acolo ghemuită şi nici nu se mişca măcar. Eu o legănam, iar ea, chipurile, dormea. Şi aşa, toată ziua, cât eram la joacă, eu îmi legănam copilul. Deci, jucam rolul de mamă pentru pisica mea. Şi cred că săraca pisică ar fi fost încă mult timp legănată, dacă nu mă prindea tata cu ea în braţe. Ţin minte şi acum ce pedeapsă mi-a aplicat. Pe atunci, învăţam la şcoala muzicală şi studiam vioara. Atunci, tata m-a pus să stau cu vioara în mână timp de o săptămână, atâta am exersat la ea că… deja nu mai aveam ochi să o vad şi urechi s-o ascult.

Costi Burlacu



Maică-mea se temea de apă şi din acest motiv îmi interzicea să mă scald în iaz, însă eu îmi făcusem de mult obiceiul să merg cu prietenii la scăldat, începând cu clasa a patra şi până într-a noua. Apoi, s-a întâmplat să merg şi eu cu părinţii şi rudele la un picnic pe malul iazului. Toată lumea a sărit în apă, după care m-am încumetat şi eu. Mama a rămas cu gura căscată: de unde ştiam să înot? Sigur, nu m-a pedepsit pentru că eram mare şi cu multă experienţă în ale înotului. O altă boroboaţă la care recurgeam adesea era escapada noastră cu bicicletele, cu colegii de şcoală, pe traseul Chişinău - Bălţi. Mergeam de la Teleneşti şi înconjuram vreo patru sate. Deşi mai luam şi câte o papară din când în când, asta mi-a prins bine.

Corina Ţepeş



Când eram în clasa a şasea, vărul meu încerca să mă înveţe să merg pe bicicletă. Atunci, chiar din primele minute după ce am urcat pe ea, am uitat de frână şi am intrat într-o maşină, zgâriind-o rău de tot. Plângeam disperată şi-i ziceam şoferului: duceţi-mă la poliţie, unde vreţi, numai nu la tata. La care, el mi-a zis: păi, cine o să-mi plătească paguba. Voi merge şi voi lucra, ziceam eu, dar numai nu-i spuneţi tatei…
Bine, recunosc, am fost sancţionată drastic atunci, motiv pentru care nu am mai urcat pe bicicletă niciodată. Am prins un fel de fobie faţă de toate vehiculele cu două roţi.