După cea de debut, „O fabulă pentru rege” şi romanele „Printre vagoane” şi „Printre bărbaţi”.(…) Ceea ce constituie latura forte, farmecul prozei Mihaelei Perciun este anume darul de a se transpune în pielea personajelor şi a proceda la o dezvăluire a destinelor acestora din interior, fără lungă vorbărie, descrieri, divagaţii inutile. Lucru pe care l-au observat şi colegii, dar le-a scăpat un detaliu important, şi anume: prin acest procedeu, scriitoarea obţine un efect rar întâlnit în proza postmodernistă – cel al tonului firesc, al modalităţii confesive, care te cucereşte şi te convinge de realitatea celor povestite. Or, personajele însele îşi dezvăluie viaţa şi tragediile lor, care, în consecinţă, devin ca şi cum şi ale noastre.
În ceea ce priveşte constatarea Mariei Şleahtiţchi, precum că autoarea ar prefera să investigheze mediul marginalilor, o aş completa, spunând că Mihaela Perciun, în prozele ei, este preocupată atât de boschetari, cât şi de reprezentanţii înaltei societăţi de la noi (high life), despre care cunoaştem atât de puţin, dar în mediul cărora autoarea noastră se pare a fi admisă. O dovadă, în acest sens, e romanul „Printre bărbaţi”. Apropo, este meritul Mihaelei Perciun că ea, singura deocamdată, a cutezat a aduce în literatura noastră această faună a politicienilor şi a oamenilor de afaceri, care ne dirijează şi ne decid, în bună măsură, viaţa şi destinele. Mă refer la romanul deja amintit, dar şi la nuvelele (microromanele) „Tata şi-a tras soţie nouă” şi „Din scaunul rabatabil”, cuprinse în recent apărutul volum.
Şi acum despre viziunea autoarei asupra vieţii şi omului. Ca să mă fac mai lesne înţeles, fiind vorba de o problemă ce ar necesita un tratat întreg şi argumente desfăşurate pentru a elucida ideea, voi proceda la o inevitabilă simplificare. Aşa cum susţineau clasicii, „omul este o enigmă” şi „datoria unui artist este să o descifreze, prin creaţia lui”. Or, cei care formulau astfel misiunea artistului, abordau problema în felul lor, apropiindu-se de aşa-zisa enigmă om din partea lui ideală, conceptuală, ideologică, confesională etc. Ce observăm la prozatoarea noastră? În opinia mea, Mihaela Perciun vede omul, preponderent, chiar dacă un pic camuflat, sub aspectul lui primar, biologic, instinctual.
Am enunţat această opinie (constatare) a mea şi ca şi cum am auzit replica: dar o asemenea experienţă şi abordare a fiinţei umane în literatură s-a produs deja – se numea naturalism. Ei, şi dacă? Dar oare omul, în toate epocile, nu rămâne, la bază, acelaşi? Depinde cum se pricepe un creator să extragă din fiinţa primară, cea elementar biologică, existenţa lui psihică, mai mult sau mai puţin umană, dar şi socială. Nuvelele „Pe săturate” şi „Bunicuţa comunistă”, dar şi altele din carte sunt nu doar imagini (scene) literare realizate cu adevărat har artistic, ci autentice studii psihologice, care ar putea servi unor savanţi în domeniu drept materie de investigaţii ştiinţifice.
Iată dar, cum arta, în particular, literatura, se învecinează, ba chiar se intersectează, în mod organic, cu ştiinţa.
Ar mai fi de menţionat şi alte calităţi de valoare ale prozei scriitoarei Mihaela Perciun, dar asta e de datoria exegeţilor, care încă, din păcate, nu au descoperit-o. Voi finaliza notele mele pe marginea lecturii şi a celor spuse la lansarea cărţii prin a zice: titlul „BĂLTOACA” fără de cele trei litere de la început sună ca TOACA, iar TOACA este chemarea la o liturghie a sufletului cel FRUMOS. Cum? îmi va reproşa un cineva: „BĂLTOACA şi FRUMOS?”. Da, îi voi răspunde: din bube şi noroi se nasc frumuseţi noi! A spus-o şi Shakespeare, a spus-o şi Arghezi, au spus-o atâţia alţii, de ce nu am spune-o şi noi?
Vladimir Beşleagă
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
