Vorbesc românește, sunt român. Exemplul legilor medievale

publicat în Atitudini pe 6 Septembrie 2018, 07:00

Deși românii au fost despărțiți sute de ani în mai multe state asta nu i-a împiedicat să aibă un spațiu cultural comun, unit mai ales prin limba română. 

Supărații pe identitatea românească gândesc simplu: România a apărut ca stat în 1878, Basarabia era atunci în componența Imperiului Rus – deci, basarabenii nu au nimic de-a face cu românii și România. Și cu atât mai puțin au de-a face cu limba română.

Însă identitatea românească de la Nistru până la Tisa a fost alcătuită vreme de sute de ani. Să luăm un exemplu arid, puțin interesant din istorie: evoluția legislației medievale românești. Până la reformele fanariote din secolul al XVIII-lea, românii din Țara Românească, Moldova și Transilvania au folosit în justiție legislația bizantină, pravila cea mai răspândită fiind Nomocanonul lui Matei Vlastares – o colecție a tuturor infracțiunilor ordonate alfabetic, alcătuită în anul 1335. Nomocanonul lui Vlastares a fost tradus în slavonă în anul 1342 în Serbia și la scurtă vreme a trecut la nordul Dunării, fiind folosit de români. Cea mai veche copie românească a acestei legi datează din anul 1452, fiind alcătuită la Târgoviște, însă cu siguranță a pătruns printre români mai înainte de acest an. O altă copie a acestei legi a fost făcută în anul 1474 din porunca lui Ștefan cel Mare – iar când vorbim de aceste copii manuscrise trebuie să ne gândim că a existat un original mai vechi, uzat de prea multă folosință.

Nomocanonul lui Vlastares acoperea chestiuni de drept civil, drept penal și drept comercial care erau aplicate la fel în Moldova și Țara Românească – o uniune legislativă care s-a întins sute de ani. Mai mult, variantele slavone ale pravilei din Moldova și Țara Românească sunt în unele puncte mai bogate decât traducerea sârbească din 1342 – sugerând existența unei traduceri paralele din greacă în slavonă. În jurul anului 1550 a fost realizată o traducere a Nomocanonului din slavonă în română, traducere folosită și în Ardeal într-o variantă tipărită de diaconul Coresi la Brașov. Această traducere a constituit baza reformei legislative realizate de domnitorul Moldovei Vasile Lupu în secolul al XVII-lea sub denumirea extrem de semnificativă Carte românească de învățătură.

Sutele de ani de legislație comună în Ardeal, Moldova și Țara Românească au fost de natură să realizeze o unire mult mai profundă decât orice fel de unire politică, iar traducerea acestei legislații comune în română a fost folosită în toate teritoriile locuite de români, adâncind și mai mult această unire.