Zgomotul și furia

publicat în Editorial pe 6 Aprilie 2017, 09:38

Zgomotul și furia este romanul cu care în 1929 William Faulkner devine Faulkner, unul dintre cei mai importanți romancieri ai secolului trecut.
Evoluția lui de până la acest roman și de după ne-a demonstrat cu prisosință inutilitatea ralierii la tendințele modelor editoriale. Practic, cum a mărturisit autorul, Zgomotul și furia s-a născut de la o imagine (o fetiță cățărată într-un pom sub privirile fraților, pentru a spiona ce se întâmplă la etajul superior al casei) și a fost lucrată la exigențele poeziei: cu atenție pe fiecare cuvânt, pe fiecare detaliu.

De la primele pagini cititorul înțelege că are în față un experiment literar. Unul atât de reușit încât i-a determinat pe Sartre și Camus să vorbească despre Faulkner ca despre un vârf de listă a literaturii de atunci.

Contestată de multe ori în America, cum spuneam și săptămâna trecută, din motive ce nu fac obiectul studiilor literare, cartea a avut un destin zbuciumat, jonglând între lecturile interzise și lecturile obligatorii.

E absolut bizar să ataci o operă literară din motive politice, patriotice, feministe, rasiste sau de orice altă natură. Cartea trebuie analizată cu instrumente literare, cel mult istorice și apreciată în funcție de valoarea ei, nu de teze, tezisme, idei ce ne-ar putea deranja.

Romanul e compus din patru parți, pe patru voci diferite: cei trei frați și naratorul. Fiecare reușește să creeze limbajul dorit: un bolnav psihic, un sinucigaș, un pragmatic și materialist (sarcastic), un narator care le știe pe toate. Însă, după aproape două decenii, Faulkner, obosit probabil de speculațiile criticii literare, adaugă notele biografice ale personajelor.

Faulkner nu dezvăluie toate conflictele abordate și aștepți, pe parcursul lecturii, ca ele să fie demascate, lucru care nu se întâmplă. Cum spuneam săptămâna trecută în cazul lui Lorcenkov, și aici putem vorbi de temele biblice: dar nu ieșirea din robie ca în romanul Pogoară-te, Moise, ci despre căderea în păcat, ispita, consecințele căderii.

Până spre final nu ai totul limpede în minte despre ce vrea să facă autorul, însă înțelegi deja despre cum vrea să o facă. La nivel de experiment, cred că nu e exagerat când se spune că acest roman poate sta în același raft cu Ulise a lui James Joyce.

La ultima pagină poți crede: ei, asta e, nu se termină cum trebuie. Sau poți să te prinzi de statuia soldatului confederat, care trebuie ocolit dintr-o singură parte, ca Benji să fie mulțumit. Benji și direcția corectă, poate acestea sunt datele reale ale problemei. Dar până la urmă în cazul unei astfel de cărți, de o monumentalitate incontestabilă, nici nu mai contează.