Zidurile din noi

Pentru prima data am „simtit” Zidul Berlinului acum trei ani, in noiembrie 2006. Era seara, mergeam spre Potsdamer Platz, unul dintre simbolurile capitalei germane si, brusc, in fata mi-au aparut cateva blocuri de beton. Erau mazgalite cu grafitti si incercau sa para vesele, dar nimic nu le putea ascunde esenta trista si distrugatoare a unor ramasite ale zidului care, pe langa ca a despartit, timp de 28 de ani, un oras si o tara, a distrus destine.

In acel moment mi-am imaginat ce sentiment as trai daca, intr-o dimineata, n-as mai putea ajunge de la Botanica la Buiucani, ca sa-mi strang in brate nepotii. Sau, cum as reactiona daca n-as mai putea trece de Orhei, ca sa-mi vad parintii? Durerea ce mi se ridica in piept era atat de mare, incat ma mai intreb si azi cum de i-au rezistat, timp de aproape trei decenii, germanii.

Desigur ca Zidul Berlinului n-a avut doar destinatie de zid, iar conotatia lui simbolica a fost, poate, determinanta pentru Europa secolului XX. Si, in acest context, au dreptate unii experti rusi care, in aceste zile cand Germania serbeaza doua decenii de la caderea Zidului, declara malitios ca disparitia „fizica” a acestuia nu inseamna si eliminarea lui din mentalul nemtilor. Dar, in pofida acestor voci malitioase, constienti de zidurile „interioare” ce-i mai separa, nemtii se ambitioneaza sa ramana impreuna. Au demonstrat-o si la 9 noiembrie 2009, cand si-au invins amintirile dureroase si au inundat centrul Berlinului pentru a trai inca o data acea memorabila seara de 9 noiembrie 1989, in care a cazut Zidul ce i-a facut „altfel”. Pentru ca sunt „aceiasi”.

„Aceiasi” suntem si noi. Ce-i drept, separati in romani si moldoveni. In tineri si batrani. In parinti si copii. In cei atasati de trecut si cei avantati spre viitor. Si cand te gandesti ca e atat de simplu sa fim „impreuna” – trebuie doar sa lasam sa cada zidurile din noi. Si, desigur, sa vrem sa traim in viitor.