Astăzi 20 Septembrie 2018, Joi - Ultima actualizare la ora 12:03
Abonamente

Actualitate 27 Iunie 2018, ora 07:37

Ziua când ne-am pierdut independența

Marime Font

În decembrie 1917, România și Puterile Centrale au semnat, la Focșani, un armistițiu prin care, temporar, ostilitățile erau suspendate, iar viitorul nostru părea incert – aliați aflați la mii de kilometri depărtare, care nu aveau cum să ne mai ajute, un aliat conjunctural și nesigur, Rusia, care nu ne-a prea avut la suflet în vremea țarului. Noii lideri bolșevici unelteau pentru a ne impune ideile lor, încercând să aducă haosul revoluției și în spațiul românesc, așa încât armata română a fost nevoită să lupte, în ianuarie 1918, cu foștii aliați care nu mai doreau să plece și generau dezordine, jefuind zona Moldovei și așa sleită economic de război și de surplusul de populație adus de refugiați și de prezența armatelor.

În vreme ce la noi se petreceau aceste evenimente, Rusia bolșevică negocia intens condițiile capitulării în fața Germaniei, întrucât era grăbită să-și lichideze dușmanii din interior. Profitând de această situație, Germania a adresat, pe 23 ianuarie 1918, un ultimatum autorităților române solicitându-le să-și precizeze poziția: continuă războiul sau începe negocierile pentru încheierea păcii.

Franța, în special, prin vocea generalului Berthelot și a contelui de Saint Aulaire, s-a pronunțat pentru continuarea luptei, dar, chiar și așa, se cunoștea faptul că aprovizionarea cu arme, chiar și cu alimente depindea de Rusia, dar de o Rusie incertă, agresivă și tot mai ostilă față de România.



De altfel, această dependență fusese subliniată de primul ministru Ion I.C. Brătianu într-o discuție privată cu ardeleanul Onisifor Ghibu: „Dumneata nici nu știi în ce situație ne găsim față de Rusia! Dacă avem o bucată de pâine pe masă, ea ne vine din Rusia! Dacă avem armament cu care să mai ținem cât de cât frontul, el ne vine din Rusia! Dacă mai avem prin spitale pentru răniți, un medicament, sau un pachet de vată – toate acestea ne vin din Rusia. Noi trăim astăzi, spre nenorocirea noastră, din mila Rusiei, căci tot ce-am avut a rămas în teritoriul ocupat de nemți. Nu vrem să-i provocăm pe ruși!”. Relatarea aceasta, descrisă în memoriile lui Onisifor Ghibu, era doar o confirmare a unei realități, a dificultății situației României la sfârșitul anului 1917 și începutul anului 1918.

Amânarea, o strategie care a dat parțial roade.

La momentul ultimatumului german, România avea o opțiune eroică, dar sinucigașă cumva, și alta rușinoasă, dar care lăsa ușa deschisă pentru vremuri mai bune.

„Cămătarul de timp” – cum l-a numit în amintirile sale contele de Saint-Aulaire pe Ion I.C.Brătianu, lăudându-i prin această figură de stil abilitatea de a negocia cu rezultate cât mai favorabile pentru țara sa – a folosit aceeași stratagemă pe care o utilizase în negocierile cu Antanta: prim-ministrul trăgea de timp pentru a obține condiții mai bune. De aceea, ieșirea din această situație dificilă a fost gândită de liderii de la Iași în doi pași: primul a fost declanșarea unei crize politice prin demisia lui Brătianu, fapt care a mai câștigat ceva timp, iar al doilea pas a fost acela că noului guvern și delegației însărcinate cu negocierea preliminară a păcii i s-a dat un mandat expres de a tergiversa cât mai mult posibil discuțiile. Speranța nemărturisită a elitei politice românești era aceea că poate situația se va schimba pe Frontul de Vest, iar Germania își va muta atenția, menținând sine die acel armistițiu.

Noul guvern, în frunte cu Averescu, a numit o delegație pentru a negocia cu germanii, aceasta fiind condusă de către Constantin Argetoianu. A urmat contactul cu realitatea dură, în 11/24 februarie 1918: Puterile Centrale au comunicat părții române pretențiile lor – cedarea Dobrogei, a unor importante facilități economice, demobilizarea și dezarmarea armatei.

Pretențiile germane au stârnit consternarea în rândul politicienilor români, care nu se așteptau la asemenea condiții draconice. Câteva zile mai târziu, Regele Ferdinand s-a întâlnit la Răcăciuni (județul Bacău), într-un vagon de tren, cu reprezentantul diplomației Austro-Ungare, contele Ottokar Czernin. Pentru că interesul țării era mai presus, Regele a acceptat întâlnirea, trecând peste faptul că în luările sale de poziție din trecut contele avusese la adresa sa termeni ofensatori. Era același personaj care amenințase reprezentanții statului român că dacă nu acceptă pacea, România va fi ștearsă de pe harta Europei. În cadrul întrevederii, Czernin i-a comunicat condițiile Puterilor Centrale pentru încheierea păcii.

Alexandru Averescu, la rândul său, a participat la discuții cu germanii, întâlnindu-se cu Mackensen – și, după cum mărturisește, una dintre pretențiile inițiale ale germanilor, dorită se pare chiar de Kaiser, a fost aceea a abdicării Regelui Ferdinand. Cert este că această chestiune, deși avea să mai fie ridicată pe parcursul perioadei martie-iunie 1918, în cele din urmă avea să rămână în așteptare întrucât situația volatilă a Frontului de Vest în vara anului 1918 a abătut atenția germanilor de la acest subiect.

Primul pas: e denunţat armistiţiul de la Focşani.

La sfârșitul lunii februarie și începutul lui martie, germanii au intuit tactica politicienilor români de a trage de timp și au denunțat armistițiul de la Focșani, amenințând în acest fel cu declanșarea ostilităților.

Din aceste considerente, pe 5 martie 1918, guvernul român s-a văzut nevoit să semneze, la Buftea, un document care reprezenta, de fapt, preliminariile viitorului tratat de pace cu Puterile Centrale. Supus unor intense atacuri din partea liberalilor, lipsit și de suportul familiei regale, Alexandru Averescu a realizat că guvernul său nu va mai putea continua să amâne la nesfârșit semnarea păcii și nici că va obține condiții mai favorabile atât timp cât poziția Puterilor Centrale rămăsese inflexibilă.

De aceea, Averescu a demisionat, lăsând loc filogermanului Alexandru Marghiloman, însărcinat cu formarea unui nou guvern. La acea dată, guvernul Marghiloman părea soluția optimă pentru obținerea unor condiții mai bune de pace, iar noul prim-ministru credea cu tărie că așa se va și întâmpla. După două luni de zile avea să constate contrariul: nu reușise să obțină mare lucru. Singura concesie, dar importantă, pe care germanii au făcut-o a fost aceea de a încuraja tacit unirea cu Basarabia. România putea astfel să „înghită” mai ușor cedarea Dobrogei, dar, pe de altă parte, România devenea vulnerabilă întrucât germanii au știut că liderii ruși nu vor accepta aceasta. În plus, drumul strategic de aprovizionare cu muniții și armament trimis de Antantă prin Rusia se închidea definitiv pentru ţara noastră.

Strategia liderilor politici români de a câștiga timp dăduse parțial roade, ei reușiseră să obțină amânarea cu trei luni a semnării păcii. Din păcate, pe Frontul de Vest lucrurile nu se schimbaseră de așa manieră încât contextul din spațiul românesc să se modifice în favoarea noastră.

Rămasă singură, cu spatele la zid, România a fost nevoită să semneze, pe 24 aprilie/7 mai 1918, tratatul de pace cu Puterile Centrale. Palatul Cotroceni avea să fie martorul tăcut al acestui adevărat dictat.

Semnatarii – şi sfârșitul brusc al carierei politice a șefilor delegaților.

Semnarea tratatului de pace a fost realizată de către delegații celor cinci state implicate: România, Germania, Austro-Ungaria, Turcia, Bulgaria. Delegația română a fost condusă de către prim-ministrul Alexandru Marghiloman, ministrul de Externe Constantin C. Arion, miniștrii plenipotențiari Ion N. Papiniu – diplomat de carieră, Mihail N. Burghele, și el tot diplomat de carieră. Din partea guvernului german, delegația a fost condusă de către ministrul de Externe și „consilier imperial intim”, Richard von Kühlmann (1873-1948), un bun cunoscător al problematicii zonei, întrucât fusese ambasador la Constantinopol și participase inclusiv la semnarea Tratatului de Pace de la Brest-Litovsk. Kühlmann avea să demisioneze din funcție două luni mai târziu ca urmare a declarației sale din Reichstag cum că războiul nu are numai soluții militare ci și diplomatice. Delegația germană mai avea în componență pe consilierul imperial Paul von Koerner, director în Departamentul de Externe, pe consilierul imperial dr. Iohannes Kriege, pe Generalul-Maior Emil Hell, șeful statului major al Comandamentului de căpetenie al grupei de armată von Mackensen și pe comandorul imperial Hans Bene.

Delegația Austro-Ungariei era condusă de către ministrul de Externe al Casei Imperiale și Regale, consilierul imperial de origine maghiară Stefan Baron Burian de Rajecz (1851-1922), proaspăt numit în funcție în 16 aprilie 1918. De altfel, el va exercita această funcție pentru scurt timp – până în octombrie 1918 – după această dată retrăgându-se din viața publică.

Guvernul turc a fost reprezentat de către ministrul Imperial de Externe Ahmed Nessimi Bey (care își va încheia cariera politică în scurt timp de la semnarea Tratatului), generalul de cavalerie Ahmed Izzet Pașa, subsecretarul de Stat la ministrul de Externe Reșad Hikmet Bey.

Guvernul bulgar a fost reprezentat la cel mai înalt nivel de către prim-ministrul și ministrul de Externe dr. Vasile Radoslavoff (1854-1929). Interesant este că soarta acestuia a fost pecetluită de această participare, în sensul că opinia publică bulgară a fost nemulțumită de faptul că Bulgaria nu a obținut integral provincia Dobrogea, ci numai partea de sud, restul fiind controlată în comun de germani, austro-ungari, turci și bulgari – iar în iunie 1918 Radoslavoff a fost obligat să demisioneze. Mai departe, el a fost nevoit să părăsească Bulgaria, unde a fost acuzat de trădare și condamnat la moarte. S-a stabilit în Germania, unde a și murit, în 1929. Revenind la delegația bulgară, în componența acesteia se mai aflau şi: ministrul de Finanțe Dimitrie Tonceff, generalul maior Petru Tantiloff, deputatul în Adunarea Națională Ivan Kostoff, profesorul la Universitatea din Sofia, dr. Liubomir Miletici.

La o privire succintă, delegațiile au fost reprezentate la cel mai înalt nivel posibil în acel context, fapt care arăta și importanța pe care statele respective au conferit-o evenimentului.

Sursa: historia.ro

blog comments powered by Disqus

Din aceeaşi secţiune

Cele mai noi ştiri de azi

Istorie 18 Septembrie 2018, ora: 19:33

Prima şedinţă a Sfatului Ţării (II) „Fericiți sub ochii noștri sunt care văd ceea ce nu au văzut”

Prima şedinţă a Sfatului Ţării (II) „Fericiți sub ochii noștri sunt care văd ceea ce nu au văzut” Din editia print

Un reportaj al ziarului „Ardealul (Transilvania)” despre prima ședință a parlamentului Basarabiei, care în 1918 a votat Unirea cu România Continuăm publicarea materialului „Dare de seamă asupra primei ședințe a Sfatului Țării din 21 noiembrie 1917”,...

( ) Citeşte tot articolul



Editorial 20 Septembrie 2018, de Constantin Tănase

Viața și moartea doamnei Clara

…O cheamă doamna Clara, locuiește într-un apartament cu două odăi, are 45 de ani, doi băieți, unul de 22, iar altul de 19 ani.

() Citeşte tot articolul

Opinii & Editoriale 19 Septembrie 2018, de Moni Stănilă

Anotimpul și cheltuielile

Cât nu am vrea să ne ferim de cheltuieli, fiecare anotimp vine cu lista lui de cumpărături. Că sunt sărbătorile de iarnă, că este Paștele, că e vară și vrem concedii – o cheltuială apare întotdeauna.

() Citeşte tot articolul

Editorial 17 Septembrie 2018, de Silviu Tănase

Cât de mult ne urăsc!

14 septembrie 2018, Ziarul TIMPUL

() Citeşte tot articolul

Opinii & Editoriale 16 Septembrie 2018, de Răzvan Munteanu

România ar putea juca un rol important în reconstrucţia Siriei

Siria a cunoscut cea mai complexă criză dintre statele lovite de Primăvara Arabă, afundându-se într-un război civil care a opus regimul de la Damasc şi forţele rebele, alături de care s-au adăugat pe parcurs alte grupări din afara ţării.

() Citeşte tot articolul

Opinii & Editoriale 13 Septembrie 2018, de Dan Nicu

O tragedie uitată – Cehoslovacia anului 1968

În a doua jumătate a lunii august, Europa a marcat 50 de ani de la invadarea Cehoslovaciei de către trupele URSS şi ale altor state din blocul sovietic.

() Citeşte tot articolul

Opinii & Editoriale 12 Septembrie 2018, de Moni Stănilă

Caritate sau reclamă?

Ori mai degrabă aș spune că ambele. Și când spun acest lucru, o fac cu convingerea că reclama va fi condiționată cu timpul de caritate.

() Citeşte tot articolul

Opinii & Editoriale 11 Septembrie 2018, de Răzvan Munteanu

Zece ani de la războiul ruso-georgian. Cauze și efecte

În această săptămână, s-au împlinit zece ani de la războiul ruso-georgian, care a condus la apariția a două noi conflicte înghețate în Regiunea Extinsă a Mării Negre: Abhazia și Osetia de Sud, recunoscute ca state independente, cu precădere, de către Federația Rusă. 

() Citeşte tot articolul

 

 


Cele mai citite articole Timpul.md