Călina Trifan este una dintre poetele care rămâne fidelă aceloraşi traiecte lirice ale începutului, fără a plictisi însă cititorul. Femeile iubesc cum respiră (Editura „Arc”, 2011) e o carte de duminică care, la fel ca precedentele, te predispune la contemplare şi meditaţie. O feminitate calmă, înţeleaptă şi tandră, în acelaşi timp, îţi destăinuie trăiri şi reflecţii care te miri de-şi mai pot face loc într-un veac consumist şi grăbit. Trebuie să-şi facă loc, pentru că, afirmă poeta: „Nu avem o destinaţie precisă/ contează călătoria în sine/ fără cârmă în derivă/ dinspre frază spre nemărturisire”. Aşadar, tot la valorile sufleteşti, susţinute de bătrânii clasici, ajungem. Replierea interioară, expediţiile în sine sunt catalizatorul acestor „respiraţii” lirice. De aici derivă poetica dragostei şi a morţii, adică temele predilecte ale Călinei Trifan, dar şi reflecţiile sale despre artă, timp, destin, existenţă etc. Marca acestor meditaţii-reflecţii-atitudini este concentrarea şi decenţa. Versurile scurte, condensate, evită discursivitatea, fiind rostite potolit, cu jumătate de voce. Sonorizările interioare curg în şoaptă, pe note joase, răsucite într-un registru scriptorial specific.
Există în poezia Călinei Trifan o pendulare între trăirea prezentă şi reflecţia detaşată, povestită (viziune din spate, în termeni naratologici) şi rezultată din situarea eului liric în afara timpului cronologic: „Acum sunt o femeie fără vârstă/ am foamea potolită/ odată am ţinut în brațe întreg universul/ acum doar îl observ”. Ieşirea din timpul imediat are drept efect revelaţia esenţialului, regăsit în spaţiul interiorităţii „de pergament mesopotamian”, purtător de mesaje care au trecut proba timpului. Consecinţă a acestui mod de a vedea lucrurile, „observându-le” dintr-o parte, sunt constatările, pline de relevanță existențială, prin care se descoperă nobleţea normalităţii şi firescul vieţii: „ce noroc că de prisos e totul/ în afara febrei ce ne dă dureri de cap/ şi oarba credinţă că există fericire/ pe lumea asta/ dacă nu-ţi iei zi de odihnă/ şi nu stai cu mâinile în sân/ e ca şi în mâinile tale” (Dureri de cap).
Efectele ochiului înzestrat cu raţiune sunt multiple și acoperă toate ariile tematice. Acesta controlează până şi efervescenţele trăirii erotice. Poemul voluptăţii e surprins dintr-un arrère-plan reproductiv şi potolit: „Voluptatea de la unul la altul/ a trecut/ ca un pahar de vin/ era cazul să o sorbim pe-ndelete/ cu paiul/ dar înecându-ne cu extaz/ am epuizat întreg raiul şi iadul/ dintr-o unică-înghiţitură/ şi într-o singură clipă”. Schimbările rare de registru asigură vocii lirice discrete variaţii de ton. Când poeta vede şi simte acum, este fermecătoare prin temperatură şi pulsaţie lirică, când evocă – se impune prin tonurile de consolare cuminte cu experienţele trăite şi prin rezonanţa reflexivă a adevărurilor asumate. În majoritatea cazurilor, tensiunea afectivă, regizată cu pricepere, răzbate discret din lirica Călinei Trifan, indicând o conştiinţă a maturităţii lucide şi încrezătoare în „primăvara din inimă”.
Refractară la experienţe poetice de ultimă oră, la preţioziţăţi stilistice, Călina Trifan riscă „jucând” vechi teme şi folosind formule lirice directe. Miza salvatoare este semnificaţia, dar și briza de feminitate care, cu eleganţa şi discreţia specifică „speciei”, asigură firescul și vitalitatea spunerii.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
