Grupate sub denumirea generică de Războiul de Iarnă, cumplitele încleştări dintre Uniunea Sovietică şi Finlanda din cadrul celui de-al doilea Război Mondial ascund în derularea faptelor un episod extrem de interesant prin ineditul, hilarul şi spectaculozitatea sa. 

Cunoscută în rândul cercetătorilor şi amatorilor pasionaţi de istorie sub denumirea de ”Bătălia Cârnaţilor”, confruntarea din Tolvajarvi a fost începutul sfârşitului pentru agresiunea U.R.S.S. împotriva Finlandei.

Detaliile care fac diferenţa

Numărul mare de trupe şi echipament militar sovietic cu care Armata Roşie împânzise cele câteva drumuri din regiunea Ladoga-Karelia era perceput ca o ameninţare extremă de către forţele finlandeze, în special cele grupate în perimetrul Sujarvi. Terenul era deosebit de dificil şi impracticabil chiar în timpul verii, cu atât mai mult în aspra iarnă arctică.

Agresiunea militară a sovieticilor contra finlandezilor a fost considerată de Liga Naţiunilor drept un atac brutal şi total nejustificat, care încălca toate prevederile şi legile internaţionale.

Conflictul a fost de la bun început unul disproporţionat, trupele sovietice trimise de Stalin să cucerească Finlanda fiind de patru ori mai numeroase decât forţele de apărare pe care se puteau baza autorităţile de la Helsinki.

Proporţia s-a păstrat cumva şi în zorii bătăliei de la Tolvajarvi. Trupele sovietice, comandate de generalul Beliaev, erau alcătuite din 20.000 oameni şi echipate cu 45 de tancuri şi 150 tunuri de câmp. În faţa tăvălugului sovietic, colonelul Paavo Talvela dispunea în acel moment de doar 4.000 de soldaţi grupaţi în regimentul Ostasto Rasanen.

Cu toate acestea, finlandezii aveau să obţină o victorie de mari proporţii; de fapt, deznodământul Bătăliei Cârnaţilor avea să fie hotărâtor pentru soarta Războiului de Iarnă. Factorii care au facilitat neaşteptata victorie a finlandezilor au constat într-o mult mai bună cunoaştere a terenului, o adaptare mult mai serioasă la condiţiile de iarnă severă (armamentul şi echipamentul finlandez erau net superioare calitativ celor folosite de sovietici) şi, nu în ultimul rând, ofiţeri mult mai bine pregătiţi.

Înainte de invazia Finlandei, Armata Roşie căzuse pradă paranoiei lui Stalin, care vedea pe atunci comploturi peste tot. În anii de dinaintea invaziei, forţele armate sovietice fuseseră puternic epurate, mulţi ofiţeri şi maiştri militari fiind executaţi sau trimişi în gulaguri. Epurarea provocase dispariţia a peste 30.000 de ofiţeri de carieră, în locul lor fiind numiţi politruci zeloşi, dar incompetenţi din punct de vedere strategico-militar.
În schimb, comandantul forţelor armate finlandeze, mareşalul Carl Gustaf Emil Mannerheim, şi-a demonstrat pe deplin geniul militar şi inspiraţia salvatoare delegându-i, pentru a conduce ostilităţile, pe doi dintre cei mai capabili ofiţeri finlandezi: colonelul Paavo Talvela şi locotenent-colonelul Aaro Pajari.

Sub conducerea celor doi strategi de marcă, finlandezii plănuiau încercuirea diviziilor sovietice şi derutarea lor prin două atacuri de mică anvergură, de-a lungul lacurilor îngheţate Hirvasjarvi şi Tolvajarvi. Iniţial, atacul din nord, de lângă Hirvasjarvi, urma să înceapă la ora 8 dimineaţa, iar cel din Tolvajarvi trebuia să izbucnească doar dacă primul ar fi avut rezultatele scontate de finlandezi.

Planul a fost modificat în ultimă instanţă, ambele atacuri supriză începând de la ora 8:00. Sovieticii cuceriseră deja regiunea Suojarvi şi, dacă nu erau opriţi aici, cucerirea Finlandei ar fi fost mai mult decât probabilă. Atacul din nord a fost condus de Aaro Pajari, care beneficia de o trupă de doar 100 de oameni, printre ei fiind şi bucătari de campanie, medici şi preoţi militari. Atacul a fost însă respins de sovietici.

Makkarakeitto: supa cu cârnaţi care a înclinat soarta bătăliei

Atacurile sovietice din zilele de 10, respectiv 11 decembrie 1939, fuseseră cu greu respinse de finlandezi. Cu toate acestea, strategii Talvela şi Pajari erau hotărâţi să stopeze invazia cu orice preţ, folosind orice tertip şi orice măsură eficientă în această direcţie.

După ce aflaseră informaţii cu privire la situaţia şi efectivele inamicilor finlandezi, politrucii lui Stalin exultau. Pentru ei, cucerirea Finlandei părea a fi o chestiune de detaliu, iar apărarea finlandeză, o biată forţă capabilă doar de atacuri sporadice de gherilă. Aveau să se înşele amarnic. Încrezător, generalul Beliaev a mobilizat Divizia 139, care concretiza grosul efectivelor sale, într-un atac surpriză, la adăpostul căruia a încercat să infiltreze trupe în spatele liniilor finlandeze - caz în care drumul lui Beliaev spre Helsinki ar fi fost aproape fără obstacole.

Doar că estimările sale nu erau deloc realiste. Trupele sale, deşi mult mai numeroase, nu cunoşteau toate detaliile terenului pe care urmau să-l străbată în încercarea lor de a încercui rezistenţa finlandeză. Acest lucru le-a provocat întârzieri considerabile, care le-au permis finlandezilor să-i observe şi să ia măsuri din timp.

Dar cel mai important factor a fost unul extrem de imperios, care nu poate fi ignorat de nicio armată, nici pe timp de război: foamea!
Prost organizată şi improvizată cu te miri ce, aprovizionarea Armatei Roşii în timpul invaziei Finlandei era extrem de precară, cu rezultate dezastruoase pentru moralul, disciplina de front şi condiţia fizică a soldaţilor sovietici. Istoria a apucat să consemneze cazuri de canibalism la care s-au dedat aceştia pe perioada cumplitei ierni arctice, când gerul, foamea şi nevoia de calorii împing pe oricine la fapte abominabile.

În timp ce carnea de cal, măgar sau chiar vreun câine nenorocos întâlnit de sovietici, ajunseseră delicatese de care aveau parte doar ofiţerii şi politrucii, soldaţii de rând, subnutriţi şi demotivaţi, îşi astâmpărau cumplita foame cu orice le cădea în mâini.

În încercarea lor de a captura trupele finlandeze din Tolvajarvi, sovieticii au reuşit cu greu să străbată pădurile îngheţate, trecând dincolo de linia frontului, la doar 5 kilometri de ţinta lor. Într-un efort supra-omenesc, soldaţii Armatei Roşii reuşiseră, într-un final, să ajungă în spatele finlandezilor. Doar că aveau să cadă într-o capcană fatală. Sesizând desfăşurarea faptelor, Aaro Pajari a ticluit un plan pe cât de incredibil , pe atât de eficient.

Informat despre lipsa de provizii a sovieticilor şi ravagiile foametei în rândul acestora, locotenent-colonelul Pajari a ordonat trupelor sale să-şi desfăşoare tabăra şi să pregătească masa, ca şi cum ar fi urmat să mănânce copios. Bucătarii au primit ordin să gătească o cantitate uriaşă de makkarakeitto, o delicioasă şi consistentă supă cu cârnaţi, specialitate a gastronomiei finlandezei, foarte apreciată în anotimpul rece.

La apropierea sovieticilor, finlandezii s-au făcut că abandonează în grabă tabăra, dar s-au regrupat în pădure, aşteptând momentul potrivit pentru un contraatac decisiv.

Acesta nu avea să întârzie. La vederea marmitelor militare pline de supă cu cârnaţi, soldaţii sovietici au rămas complet surzi la ordinele comandanţilor care-i zoreau să urmărească trupele finlandeze prin pădure. Pe timp de iarnă, foamea este mai puternică decât orice. (Chiar şi decât ordinele politrucilor sau spectrul unui sfârşit în gulagurile siberiene.) Refuzând să asculte ordinele superiorilor, soldaţii s-au repezit asupra corturilor finlandeze unde au început să manânce supa fierbinte cu cârnaţi.

Sătui şi epuizaţi, soldaţii Armatei Roşii au adormit apoi în jurul sobelor din corturi. Nici ameninţările cu moarte sau deportarea, urlate furios de comandanţi, nu-şi mai făceau efectul. Rezultatul avea să le fie tuturor fatal. Atacul sovietic care ar fi putut decide soarta Finlandei a fost înfrânt de o supă cu cârnaţi...

Conştient de situaţia din tabără, Aaro Pajari şi-a regrupat oamenii şi a ordonat un violent atac la baionetă. Cu stomacurile pline până în pragul indigestei, pe jumătate toropiţi şi adormiţi de căldură, soldaţii sovietici au fost ucişi aproape în totalitate. Au murit sătui - un lux pe care nu şi-l permiteau majoritatea cetăţenilor şi soldaţilor sovietici din acele vremuri.

Epilog şi consecinţe

Bătălia Cârnaţilor, cum avea să-i ramână numele, a însemnat enorm pentru moralul tuturor finlandezilor, combatanţi sau nu. Oamenii lui Pajari au descoperit, ulterior, sute de planuri şi documente militare sovietice (spre exemplu, a fost capturată întreaga arhivă a regimentului 609 al Armatei Roşii).

Pe baza planurilor de război sovietice, finlandezii au aflat că Divizia 139 nu avea cunoştinţă de prezenţa în regiune a Diviziei finlandeze JR 16, factor decisiv pentru pregătirea viitoarelor strategii militare ale Helsinki-ului.

Victoria a fost primul mare succes al finlandezilor în Războiul de Iarnă. Ameninţarea care plana sub forma diviziilor sovietice din Corpul de Armată IV fusese neutralizată, iar Divizia 139 fusese puternic lovită, fiind ulterior distrusă complet de finlandezi în timpul luptelor de lângă Aglajarvi. Divizia 139 a înregistrat aproape 5.000 de morţi, alţi 5.000 răniţi, 59 de vehicule blindate distruse sau capturate, două tunuri, 60 mitraliere grele şi 20 de tancuri.

În contrast, forţele finlandeze comandate de colonelul Talvela au avut 100 morţi şi circa 250 răniţi.

Când sovieticii au semnat, în cele din urmă, acordul de pace din anul 1940, au reuşit să smulgă aproximativ 10% din teritoriul Finlandei, Mai exact, părţi din provinciile Salla şi Karelia, care aparţin în prezent Rusiei. Astăzi, satul Tolvajarvi aparţine de asemenea Rusiei, fiind rebotezat Tolvayarvi.

Deşi aparent învinsă şi cu unele pierderi teritoriale în faţa colosului sovietic, Finlanda a reuşit să supravieţuiască ca ţară, evitând soarta de a ajunge republică sovietică, cum s-a întâmplat cu vecinele ei din sud, statele baltice.
 
Via Descopera.ro