Doamne, cu câtă osârdie descriam lucrând la gazeta „Cuvântul comunist” bucuria copilului moldovean în braţele soldatului de pe turela tancului BT-7, care a eliberat satul! Iar acasă, tata, care avea un simţ exploziv al umorului, citindu-mi articolele, râdea de se prăpădea. „De ce ruşii, dacă se pornesc să fericească pe cineva, o fac neapărat cu tancul? De ce, venind, nu i-a zis moldoveanului nostru… bătut de români: „Te-am eliberat, Ioane! Na-ţi pantalonii mei, pantofii şi „Volga” mea. Ţi-o dau şi pe Nastea mea, s-o mângâi, că eu, tot eliberând lumea, am uitat de casă şi de nevastă”, mă tot ispitea tata, iar eu tăceam.... Dar realitatea era departe de mit.

Bunelul Costea, în ziua de 28 iunie 1940, fusese la Orhei şi, întorcându-se acasă, i-a spus bunicii mele îngrijorat: „Ruşii de azi nu sunt cei de până la 1917. Am dat de dracu’!”. Chestia e că puştanul de la 28 iunie 1940, despre care scriam cu atâta râvnă, stătea atunci tremurând de frică în fundul cuptorului, nu în braţele tanchistului. Ba mai mult, femeile tinere şi fetele se ungeau cu funingine pe faţă şi se ascundeau un acelaşi fund de cuptor, fiindcă eliberatorii erau mai răi decât tătarii şi hunii lui Attila. Chiar tancul BT-7 era un agresor: cu viteză de 70 km/oră şi rezervă de parcurs 600 km. Ruşii aveau mii de asemenea maşini, Uzina de tancuri din Harkov producea câte 40 BT-uri zilnic, începând cu 1935. Acum, peste atâţia ani, căutăm pretenţii lui Carol al II-lea că n-a opus rezistenţă ruşilor, asemeni micii Finlande. Dar, Finlanda, ştiind cu cine are de-a face, timp de 20 ani şi-a irosit tot bugetul militar la construcţia Liniei Manergheim. Dacă Armata Română opunea rezistenţă, aceste mii de BT-uri ajungeau în aceeaşi zi la Ploieşti.

Credeţi că eliberatorii s-au apucat să construiască şcoli, grădiniţe, fabrici pentru moldoveni? Pe dracu’! Dimpotrivă: din pieţe şi prăvălii au dispărut mărfurile de odinioară, moldovenii mulţumindu-se doar cu oale de aluminiu şi galoşi. Între Căzăneşti şi Negureni au construit un aerodrom şi au dislocat pe el 60 de bombardiere uşoare SU-2, un fel de şacali zburători care urmau să atace prin surprindere România. Dar au ajuns un foc de artificii al Grupului 7 Vânătoare, condus de căpitanul Alexandru Popişteanu - le-a mitraliat în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941. Mitul „reunirii” mai conţinea şi alte poveşti greu de extirpat din subconştientul moldoveanului nostru, care tânjeşte după timpul de odinioară. Sunt braşoavele precum că sovieticii ne-au salvat de palma jandarmului român. O fi fost şi asta, perioada interbelică nu trebuie idealizată, mai ales după instituirea dictaturii regale a lui Carol al II-lea. Totuşi, până la asta jandarmul fără mandat nu avea voie să intre în casa gospodarului cu percheziţie. Dar ce a urmat după „eliberarea” de către sovietici? E un vis de groază! Au urmai zeci de mii de morţi în război, după care - peste 250.000 de victime ale foametei organizate din 1946-1947. Chiar în ziua de 28 iunie, dar în 1949, a fost emisă hotărârea CC al PC(b) din RSS Moldovenească de a deporta, la 6 iulie a aceluiaşi an, 25.000 familii de chiaburi dincolo de Ural. Dar au mai fost şi deportările din 13 iunie 1941, cele mai feroce…

O altă poveste e că ruşii ne-au învăţat şi ne-au făcut oameni. Dar nu-i adevărat! În unul din satele noastre, acum vreo 20 ani, am făcut cunoştinţă cu trei fraţi Nicoară. Toţi trei au fost luaţi la front de către ruşi în toamna lui 1944. Doi au nimerit în prizonierat la nemţi şi au scăpat cu viaţă, fiindcă neamţul care i-a luat în „plen” era originar din sudul Basarabiei şi a spus camarazilor să nu-i împuşte. După război, unul dintre fraţi a nimerit în zona americană de ocupaţie a Germaniei, altul - în cea britanică, iar al treilea a rămas în armata roşie „eliberatoare”. Peste ani, în 1990, se întâlnesc. Cel care a nimerit la americani s-a făcut profesor universitar la Harward şi avea o fiică tot profesoară universitară, care se deplasa la ore cu elicopterul propriu. Cel nimerit în zona britanică a plecat în Australia, unde s-a făcut inginer şi era proprietarul unei mine de metale neferoase cu peste 1000 de angajaţi. Iar fratele care s-a demobilizat din armata roşie „eliberatoare” a muncit toată viaţa tractorist! Deci, dacă ruşii spun că ne-au scos din mocirlă şi ne-au făcut oameni, ce l-a încurcat pe fratele Nicoară rămas la baştină să atingă performanţele fraţilor săi?

Nu rezistă nici povestea cu creşterea bunăstării poporului moldovenesc în perioada sovietică. Or, am trăit într-un deficit total de mărfuri! Şi colhozurile au fost nişte bule de săpun. Iar din „industria sovietică moldovenească” nu s-a ales nimic în câţiva ani. Când Imperiul Britanic a pierit, niciuna din colonii n-a avut de suferit, dimpotrivă - multe au cunoscut o dezvoltare economică surprinzătoare.
Decretul preşedintelui Mihai Ghimpu, un romantic în politica moldovenească, despre ziua de 28 iunie, a pârlit lâna multor falşi voitori de bine pentru poporul nostru. Gestul trebuia să-l facem, în mod oficial, odată cu balticii, să explicăm lumii ce a fost pe 28 iunie 1940: eliberare sau ocupaţie? Iar dacă a fost o eliberare, de ce România, ţară neutră până la acea dată, s-a ridicat cu toate armele şi credinţa sa, angajându-se în al Doilea Război Mondial împotriva URSS? Regimul sovietic m-a folosit şi pe mine la „Cuvântul comunist”. Regret acum, căci eram tânăr şi multe nu pricepeam. Dar aş vrea ca tinerii ziarişti de azi să cunoască adevărul, să-l promoveze, să nu se lase atraşi în acţiuni de manipulare a maselor…