Cel mai iubit şi cel mai huiduit dintre pământeni

Ultima dată m-am întâlnit cu Păunescu acum vreo doi ani, la Mangalia, unde participam la o manifestare culturală. Lua masa singur la terasa restaurantului. Când m-a văzut, s-a ridicat, mi-a întins mâna şi, fără alte „introduceri”, a intrat direct în subiect: ce nu puteţi voi acolo împărţi cu Vieru?! Şi, fără să aştepte răspunsul, a „decretat”, cu vocea lui inconfundabilă: Apreciez mult faptul că dumneata nu ai răspuns la mizeria lansată de X”. Din explicaţiile ce au urmat am înţeles că cineva de la Chişinău, printre care şi X (nu vreau să-i dau numele), avea grijă să-l „informeze” zilnic pe Păunescu cu cele ce se întâmplau în jungla noastră scriitoricească, picurând otravă unde era nevoie. Presupun ca acest „cineva” e unul dintre acei „prieteni” ai lui Vieru, care aveau grijă ca, în fiecare dimineaţă, să-i ducă poetului la spital ziarele în care ticăloşii îl atacau cu cruzime. Sunt convins că şi viaţa lui Păunescu a fost scurtată de astfel de „prieteni” care mişunau în umbra lui.

…Păunescu a plecat, plătind toate datoriile. Cu scurgerea timpului, vom realiza că România îi datorează cu mult mai mult lui Păunescu, decât îi datorează Păunescu României. La fel de mult îi datorează lui Păunescu şi Basarabia. Mişcarea de eliberare naţională din anii ’90 ai secolului trecut este opera lui Păunescu, el a pregătit-o: cât timp a funcţionat cenaclul „Flacăra”, moldovenii, în fiecare joi, luau lecţii de patriotism şi libertate de la el, de la Păunescu. Prin eforturile personale ale lui Adrian Păunescu, la Chişinău au pătruns cântecele de libertate ale lui Vasile Şeicaru şi colindele româneşti ale lui Ştefan Hruşcă. Nimeni nu a făcut mai mult ca să ne simţim acelaşi neam, după decenii lungi de despărţire, decât galbena gutuie de la geam a lui Păunescu. Atunci, galbena gutuie a lui Păunescu s-a dovedit a fi mai importantă şi mai puternică decât Armata a 14-a a lui Lebedi.

Odată cu dispariţia lui Păunescu a dispărut o epocă, dar o epocă născătoare de altă epocă. În toiul discuţiilor despre dezgroparea ceauşeştilor, Păunescu a formulat un îndemn cu valoare testamentară: „Încetaţi să vă mai ocupaţi cu dezgroparea trecutului, haideţi să ne dezgropăm viitorul”. Anume în acest sens am spus mai sus că Păunescu este o epocă ce a dispărut, dar a dispărut născând altă epocă. Ca un adevărat lampagiu, care arde, luminându-le altora calea, Păunescu, pe patul de spital, în ultima sa poezie, s-a gândit la România: „Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani/ Şi ţării mele minimă dreptate!”. Aflat în „pragul iernii absolute”, Păunescu nu a îndrăznit să ceară pentru ţara sa „maximă dreptate”, ci măcar „minimă…”. Sunt sigur că Dumnezeu l-a auzit, iată de ce noi, cei care am rămas, l-am petrecut cu certitudinea că mâine se va înălţa o nouă Românie, o Românie în care există „minimă dreptate” şi în care poetul Adrian Păunescu va avea o viaţă postumă lungă – mai lungă şi mai liniştită decât cea antumă. Aşa se va întâmpla în România reală de mâine, în pofida chiţcăirilor jalnice ale batalioanelor de şobolani anonimi de pe frontul on-line, care n-au ezitat să-l atace pe Păunescu şi în catafalc.