Fiind ţinuţi o perioadă de timp în aceleaşi condiţii, când au fost scoşi şi examinaţi s-a dovedit că şoricelul-proletar şi cel ţăran colhoznic se simţeau foarte bine, chiar se îngrăşaseră un pic şi deveniseră mai optimişti spre deosebire de şoricelul-intelectual care arăta slăbit, neliniştit şi nervos. Fiind întrebat de savanţi de ce arată atât de prost, a primit cumva mai puţină mâncare decât cei doi, el a răspuns: nu, mâncare mi-au dat atâta cât şi celor doi şoricei, numai că mie, din când în când, îmi arătau o pisică.

Mi-am amintit de acest banc când am citit pe un blog un text agramat, dedicat umilei mele persoane, scris de un pretins jurnalist de o pudoare deontologică curată ca şi cristalul. Îmi amintesc că acesta pe timpul lui Voronin slujea la „Moldova suverană” şi era invitat permanent în studio la NIT pentru a lustrui chipul boţit al bătrânului general sovietic de miliţie. Băiatul ăsta, luat aparte, ca materie primă pentru statistică, nu merită atenţie, pus însă în „context”, el exprimă fenomenul, cel al mercenarului de presă fără principii. El slujeşte la stăpân – ieri la unul, azi la altul. Şi deoarece acesta îi cere, el se dă cu zgaibele în sus pe blog şi îi arată dosu’ celui indicat de patron. Într-un cuvânt, el îşi justifică solda, dar şi-o justifică stângaci (pentru acest text agramat el merită să fie concediat). Dar nu va fi, fiindcă e un „cadru preţios”, el convine de minune politicii editoriale a respectivei televiziuni care, în aceste vremuri grele pentru comunişti şi pentru coloana a cincea a Moscovei din RM, oferă tribuna seară de seară unor „politicieni” şi „analişti” de calibrul moral, etic şi profesional al lui Roşca, Reşetnikov, Gurău, Plugaru, Tulbure, Demideţki, Duracov-Dubrovschi, Petrenko, Ţârdea, Ghelici- Kotovski ş.a.m.d.

Nu voi comenta prostiile debitate de acesta, inclusiv compararea jurnaliştilor cu... infanteriştii şi tanchiştii, comparaţie care merită să-şi ocupe locul cuvenit într-o antologie a prostiei. Nu e corect să-i contrapui valoric şi profesional pe jurnaliştii din presa scrisă cu cei din radio şi televiziune. Indiferent unde-şi fac meseria - în presa scrisă sau în radioteleviziune -, pe jurnalişti îi apropie şi-i deosebesc alte criterii şi valori. Dar, deşi există şi la televiziuni jurnalişti profesionişti şi cărturari, personal consider că „dezbaterile” de la TV s-au transformat în trăncăneli lungi şi sforăitoare, fără rost şi enervante, unde cei invitaţi îşi promovează interesele, după care ieşi cu dureri de cap şi fără nicio idee... Vorba bătrânului amic antic Terenţius: Verba volant, scripta manent! Prefer să citesc câteva pagini de carte decât să stau două ore în studio, la asemenea „dezbateri”. Rămân la convingerea mea veche că jurnalismul trebuie să nască idei, iar ideile se fixează în scris, cu pixul, nu cu bancurile sovietice răsuflate ale „analistului” Demideţki, care îi iubeşte atât de mult pe moldoveni, încât în două decenii şi ceva care s-au scurs de la declararea Independenţei nu a reuşit să le înveţe limba, dar are tupeul să ia în discuţie problemele noastre identitare.

În sfârşit, nu am înţeles clar ce-mi reproşează bloggerul agramat. Faptul că îmi permit note critice faţă de televiziunea la care e angajat? Sau faptul că refuz să particip la trăncănelile de la respectiva televiziune? Iată ce scrie el vizavi de acest aspect al chestiunii: „Am scris cu câteva luni în urmă că aş vrea să-l văd la dezbateri la Publika TV pe editorialistul de la Timpul, Constantin Tănase. Mulţi oameni aşteaptă să vadă o polemică între Constantin Tănase şi analiştii ori jurnaliştii pe care îi tot critică. Timp de peste doi ani au fost probabil câteva zeci de tentative de a-l aduce pe Tănase la dezbateri. Însă, fără rezultat. De ce se teme maestrul? (apropo, de ce i se spune „maestrul”?) Nu va face faţă discuţiilor? Nu are curaj? Preferă să fie tanchist şi nu infanterist? Sau crede că nimeni din cei invitaţi nu e la nivelul său?”.

Trecut prin şcoala NIT-ului, acesta minte ca la „Moldova suverană”. Au existat, probabil, doar vreo două-trei, dar nicidecum vreo „câteva zeci de tentative de a mă aduce la dezbateri la această televiziune”... Şi apoi…

…Oricât de mult aş ţine la principiile pluralismului politic, niciodată nu-mi voi permite să stau la aceeaşi masă cu cei pe care-i adună seară de seară televiziunea vizată şi pe care nu o mai urmăresc. Ce să caut acolo şi ce să „dezbat” cu aceştia? Cum l-au slujit, apoi cum l-au trădat pe Voronin? Eu ştiu cum. Sau cum l-au asasinat moral pe Grigore Vieru, la comanda lui Voronin? Şi pe asta o ştiu. Niciodată piciorul meu nu va călca la televiziunea unde se „produc” aceştia, fiindcă mă tem de Dumnezeu, mă tem de Vieru, că mă va începe a dispreţui de acolo, din mormânt...

Aş accepta o colaborare cu o televiziune care are capacitatea şi libertatea de a aborda marile probleme ale RM, dar de pe poziţia interesului nostru naţional, nu al unui interes străin, cu o televiziune care i-ar aduna seară de seară în studio pe cei mai reprezentativi exponenţi ai intelectualităţii noastre ştiinţifice şi de creaţie, dar nu cozi de topor, unse cu toate alifiile comuniste şi ruseşti, cu o televiziune care, bineînţeles, nu i-ar considera proşti pe fraţii mei moldoveni (sau români, că e unul şi acelaşi lucru).

Mă întrebaţi care e numele bloggerului agramat, vizat în acest text? Nu ştiu. Nu are nume. Atâta ştiu: cineva îi arată pisica în fiecare zi. Cu ce scop, ştiţi şi dumneavoastră...