Războiul din fosta Iugoslavie a lăsat în această zonă răni profunde, însă treptat lucrurile par să fi intrat în normalitate, cu toate că un război este foarte greu de uitat. El nu se uită, doar rănile se cicatrizează şi mai produc durere din când în când.

Oraşul Sarajevo pare să-şi fi revenit, doar urmele gloanţelor de pe casele unde locuiesc oamenii, cimitirele şi monumentele mai amintesc că acum ceva vreme aici a fost un război. Oamenii, cel puţin aparent, par a fi trecut peste şocul acestui cumplit război. Poate cel mai fascinant lucru pe care-l observi aici este, cel puţin pentru mine, capacitatea unui popor de a trăi împreună având aceeaşi limbă şi cultură, dar trei religii dominante diferite: musulmană, catolică şi ortodoxă. De fiecare dată când ies în oraş cu cunoscuţii mei de aici, îmi place să discut acest subiect pentru că vreau să-i înţeleg mai bine. Fiecare aparţine unei religii din cele trei, mulţi dintre ei fac parte din familii mixte, iar lor nu li se pare un lucru atât de imposibil. Ei îl privesc ca pe o normalitate, căci au în spate o istorie lungă trăită împreună. E o lecţie de învăţat.

Privind acum dinspre Sarajevo spre Chişinău, oraşul care-mi este poate cel mai drag din cele în care am trăit, anumite semnale care vin spre mine mă întristează. Am impresia că există un puternic regres pe care-l trăiesc anumite elite din Moldova: o revenire la un naţionalism obscur. Iar în ultimii ani au fost tot mai multe semnale care ar trebui să ne pună pe gânduri. Cum e posibil ca în mediile culturale, dar mai ales în cele religios pravoslavnice, să existe un discurs antisemit pe faţă cum nu se mai întâlneşte decât în cele mai obscure medii? Doar la Chişinău, oraş cu aspiraţii europene, se mai poate întâmpla ca un grup de extremişti să profaneze în văzul lumii Menora evreiască instalată în centrul capitalei în perioada sărbătorilor Hanukka (13 decembrie 2009) fără ca opinia publică să se revolte. În locul Menorei a fost instalată „creştineşte” o cruce. Oare am uitat că Chişinăul este oraşul care a intrat în circuitul informaţional mondial prin „masacrul din 1903”, iar la început de sec. XX i se zicea „oraşul măcelului”?

Mă minunez cum o mulţime de intelectuali de prim rang propovăduiesc integrarea în Europa, însă discursul ultranaţionalist este singura limbă cunoscută. Mai nou, văd că ultimul cal de bătaie, după antirusismul şi anticomunismul de grotă, este discursul antiislamic. Cum e posibil ca într-o democraţie care instituie prin lege dreptul la exprimare, la libertatea expresiei religioase, un cult precum cel islamic să nu aibă dreptul să fie înregistrat oficial? Cum e posibil ca într-un stat în care biserica este separată de stat, Biserica Ortodoxă să-şi impună punctul de vedere? Mişcarea antiislamică a creştinilor ortodocşi nu cred că face cinste acestui cult, iar din punct de vedere dogmatic el este la acest capitol într-o profundă erezie şi acest lucru ar trebui să-l cunoască bine teologii şi elita Bisericii. Ceea ce este însă cu adevărat tragic e că statul presupus laic ţine cont de poziţia profund antidemocratică a bisericii majoritare. Să fie oare ea mai presus de lege? Despre drepturile minorităţilor sexuale nici nu are rost să mai vorbim, căci aici este o unanimitate de secol XVIII.

Democraţia la care visăm nu are de-a face doar cu alegerile, o dată la patru ani. Ea este un act politic ce ţine de fiecare cetăţean, de acţiunile lui politice de zi cu zi. În democraţie nu există „adevăruri naturale”, ci drepturi şi obligaţii legale. Nu ştiu ce înseamnă un „patriot” în mintea celor care propovăduiesc un naţionalism de tip rasist, însă ştiu sigur că un cetăţean care înţelege bine ce e democraţia este unul care chiar şi când e sigur de „adevărul său” va lupta pentru dreptul ca adversarul său „care e în rătăcire” să aibă dreptul să se exprime. Va lupta să-l protejeze şi să-i creeze condiţii pentru ca acesta să poată să-şi negocieze „neadevărul”.