Opinii și Editoriale

Doamna Bovary

Acest tip de morală mascată mie îmi place. Pentru că putem fi revoltați de anumite subiecte, dar atâta vreme cât ele vorbesc de realitatea socială, degeaba ne scuturăm dezgustați în fața literaturii.

Un precedent a fost în acest sens Doamna Bovary de Gustave Flaubert, unul dintre marile romane ale lumii. Scriitorul a fost dat în judecată pentru că „intoxica" mintea cititoarelor cu ușoarele moravuri ale Emmei Bovary. Procesul s-a terminat în favoarea scriitorului pentru că, așa cum a justificat apărarea, sfârșitul tragic al eroinei arăta că felul ei de viață nu e unul de dorit.

În ziua de astăzi scriitorul nu mai trebuie să se justifice, nu mai e nevoit să demonstreze substratul moral al operei sale. Și asta e bine. Pentru că e firesc ca în artă omul să fie liber. Știm deja că funcțiile artei, etice și estetice, nu mai sunt de mult criterii obligatorii. Cititorul e liber să aleagă, scriitorul e liber să scrie. Deci nu e obligatoriu și nici necesar, însă mie îmi plac în continuare romanele care îmi spun ceva despre societate, despre bolile ei, dar și despre consecințele acestor boli.

Dacă Mario Varga Llosa a văzut în Doamna Bovary un exemplu de asumare ale propriilor convingeri despre viață, o eroină plină de curaj, pentru mine același personaj a reprezentat destinul trist al oamenilor care vor mereu mai mult decât au, care nu se simt nicicând împliniți, care caută mereu unde nu trebuie, care se simt nepotriviți locului și tabloului din care fac parte. Așa am înțeles eu bovarismul, asta înțeleg și astăzi din acest roman. Nemulțumirea în fața darurilor vieții. Și insistența lui Flaubert pe trufia Emmei mă face să cred că am dreptate. Uitați-vă în jur: merit mai mult, nu e destul, lux de paradă întreținut pe datorii.

Să nu mă înțelegeți greșit, nu am savurat victoria eticii. Am identificat pur și simplu o problemă comportamentală prezentă până astăzi, indiferent că e însoțită sau nu de adulter sau de datorii financiare. Tristețea nesfârșită a unui om nemulțumit de viața proprie, căutările disperate și – de cele mai multe ori – anapoda. Imposibilitatea de a avea un destin împlinit, prin ceea ce Andrei Pleșu în Minima Moralia definea astfel: să poți simți că ești omul potrivit la locul potrivit.

Înainte (cu mult) de a fi o lecție de viață, acest roman e o poveste de viață. Cu un personaj feminin conturat de Flaubert cu multă putere. Cu un tipar care reușește, cum numai literatura poate, să fie prezent și actual în orice timp, în orice tip de societate. Dacă nu ați citit încă romanul, să știți că momentul potrivit e oricând, dar e obligatoriu.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *