La cei 23 de ani, Doina Sulac a reuşit să se bucure, dar şi să sufere. 

S-a căsătorit la 16 ani, fiind încă elevă de liceu. Tot atunci a născut-o pe Nicoleta, fetiţa ei care acum merge pe şapte ani. La scurt timp după căsătorie, focul dragostei s-a stins şi a urmat inevitabilul divorţ. Dar nu s-a lăsat învinsă. A terminat liceul, a intrat la Conservator, a fost aleasă în Consiliul municipal Chişinău… A scris şi a interpretat cântece, iar recent şi-a editat al treilea CD. În mod sigur, tatăl său, regretatul interpret de muzică populară Nicolae Sulac, ar fi astăzi mândru de ea…

- Doiniţa, ţi-am studiat CV-ul, înainte de a ne întâlni şi am constatat că… eşti o fire curajoasă.
- De ce? Pentru că am născut un copil fiind pe băncile liceului? Tata îl cunoştea pe Nelu, fostul meu soţ, cu care ne întâlneam încă din clasa a VII-a, chiar uneori îi zicea în glumă: „Nelu, Nelu, când aduci inelu’?!”.

- De ce nu a mers căsătoria?
- Pentru că între noi a fost o mare dragoste, dar copilărească. Soţul era viorist de profesie şi lucra pe corabie. Apoi întâlnirile noastre au fost tot mai rare, până s-a ajuns la despărţire. Am auzit că s-a recăsătorit. Nu a venit niciodată să-şi vadă copilul.

- Când ziceam că eşti o fire curajoasă, tocmai la aceasta mă gândeam, că ţi-ai pus singură pe umeri o povară mult mai grea decât puteai duce la vârsta ta…
- Poate, dacă era mama lângă mine, nu aş fi făcut acest pas. Dar după ce tatăl meu, Nicolae Sulac, a divorţat de mama, judecata a decis ca eu să rămân cu tata. Mă aflam între ciocan şi nicovală. Mama mă iubea şi suferea din cauză că nu sunt alături de ea. Iar tata, care obţinuse ca judecata să-i facă parte lui, îmi zicea: rămâi cu mine. Ce puteam face eu, un copil de 11 ani? Am rămas cu tata şi cu concubina lui, pentru că nu voiam să-l pierd. De fapt, mi-a lipsit foarte mult mama la acea vârstă de trecere…

- Cum ţi-ai aranjat viaţa după divorţ?
- Din 2007, după ce am divorţat, m-am ocupat mai mult de copil şi de carieră. Anul acesta voi absolvi Conservatorul, Facultatea Canto Popular. Învăţ la staţionar. Am reuşit să editez trei CD-uri… (Primul mi l-a scos tata, pe când aveam 13 ani.) Şi principalul lucru - am revenit lângă mama, asta e foarte important pentru mine.

- La 18 ani, erai deja consilier municipal… Ce-ţi aminteşti din acea perioadă?
- Au fost timpuri furtunoase, care continuă şi în prezent. Evenimentele de atunci le-a prevăzut şi tatăl meu în piesa „La pichet”, lansată prin anii 1995-’96, cu Orchestra „Lăutarii”. Muzica şi versurile îi aparţin: „Nistrule ce curgi la vale / Numai dor şi numai jale, / Jalea-i pentru moldoveni, / Azi cazacii îs la Aneni, / Când mă duc la sud în sat, / Îşi bat joc şi la Comrat: / Zdes’ bol’şe ne Moldavia, / A Gagauzskaia strana./ Când mă-apropii de pichet / Cazacu-mi pune ţeava-n piept:/ „Cito takoe, cito za klientî? / Predieavite dokumentî!”/. Şi se încheia aşa: „Fă, Doamne, din moldoveni / Măcar o sută de ceceni./ Azi pichetu-i la Aneni, / Mâine poate fi-n Ungheni…”.

- Sunt actuale versurile…
- Da, vedeţi unde am ajuns dacă nu ştim ce vrem. Cred că aţi observat, marile talente aproape toate au plecat din R. Moldova, şi nu fiindcă nu-şi iubesc ţara, ci ca să poată exista, să le asigure viitorul copiilor lor. La ce să mai stea în Moldova, dacă nici măcar preşedinte nu avem…

- Tu, Doina Sulac, de ce ai avea nevoie de preşedinte?
- Am nevoie. Pentru că un preşedinte ar putea să schimbe multe lucruri în ţară. Când ţara are preşedinte, jocurile politice se mai temperează. Te ia lumea în serios... Eu nu-mi imaginez că la Conservator ar putea să nu fie doamna rector, Victoria Melnic. Păi, atunci, cine hotărăşte să-mi dea bursa la timp?! Iar bursa mea e din cele majorate, de tocmai 500 de lei, care se dă pentru o medie între 9 şi 10 puncte...

- Să-ţi mai pun vreo întrebare despre politică?
- Da, poate or auzi guvernanţii şi or zice, hai s-o luăm pe Sulac în politică, fiindcă ea se pricepe… la vorbit!

- Cât de mult contează să poţi vorbi în politică?
- Cel mai mult. Atâta timp cât m-am aflat în Consiliul municipal am înţeles: este important să poţi vorbi bine. Mai puţin contează, poate, ce spui, principalul e să nu taci. Tatăl meu îmi zicea deseori: „Doiniţa, atâta timp cât lumea vorbeşte despre tine, indiferent dacă de rău sau de bine, înseamnă că exişti. Dar dacă, draga tatei, n-a vorbi de tine nimeni măcar o lună-două, să ştii că ai murit ca artist”.

- Deci, e valabil şi pentru artişti, nu doar pentru politicieni?…
- Fireşte, căci în muzică acţionează aceleaşi legi. Anonimatul este moartea artistului. Tata îmi spunea că a avut o dată un concert la Cricova, la penitenciar, iar prin Chişinău se zvonea precum că Nicolae Sulac a ajuns la închisoare. Tata asculta la radio, bea ceai şi… murea de râs.

- Tu ce faci ca să nu ajungi în anonimat?
- Eu am un caiet în care îmi notez toate evenimentele din viaţa mea artistică şi cea de toate zilele. Şi acum sunt în căutare de un manager, care să mă ajute să-mi organizez mai bine relaţiile cu presa, cu fanii.

- Şi managerul ar trebui să fie bărbat sau femeie?
- Femeie. Pentru că deja ştiu că toţi bărbaţii mă plac şi m-am săturat de asta. Chiar azi un coleg de grupă mi-a spus: „E imposibil să nu-ţi placă de Doina Sulac”.

- Eşti gata pentru o nouă căsătorie? Cum ar trebui să fie alesul inimii tale?
- Un prinţ pe cal alb! Glumesc, desigur. Nu ştiu, aş vrea să întâlnesc un bărbat care să-mi iubească copilul. E o problemă cu bărbaţii moldoveni, care nu prea înţeleg astfel de situaţii. Nu v-aţi întrebat de ce marea majoritate a femeilor moldovence se recăsătoresc în Italia având câte doi, trei copii? Pentru că italienii au altă mentalitate. Ei văd într-un copil fericirea, iar bărbaţii noştri văd un obstacol, o gură în plus, o povară, nişte ochi străini… Decât aşa bărbaţi, mai bine singură, cum zice şi maică-mea.

- Atunci, poate te căsătoreşti în Italia…
- Nu exclud. Aveţi o idee bună, dă Doamne să se împlinească. Dacă nu în Italia - în România, în orice altă ţară…

- Eşti des invitată să cânţi la nunţi, cumetrii şi zile de naştere. Spune-mi cum îşi fac moldovenii sărbătorile de familie…
- Ei… Moldovenii în privinţa asta sunt bravo. Cum zicea şi taică-meu: „Moldoveanul e invidios, dar primitor”. Mai ales nunţile sunt ca în poveşti. Mi-aş dori şi eu o asemenea nuntă, la care, principalul, să o am lângă mine la masă pe mama mea adevărată, care să-mi ureze drum bun în viaţă, nu cum s-a întâmplat prima dată.

- Mama ta nu a fost la nuntă?!
- Nu. Era distrusă. Mi-a trimis un buchet de flori, prin postă…

- Ce isprăvi mai fac aşa-numiţii noi moldoveni? Oamenii cu bani, am în vedere…
- Vai, să ştiţi câte Porsche-uri avem noi în Moldova… O mulţime de maşini de lux. Ia uitaţi-vă peste geam, vedeţi automobilul acela? Valoarea lui se ridică la 170 mii de euro. Eu am fost în Italia, până vedeam o maşină de lux, trebuia să parcurg sute de kilometri.

- Italienii or fi fiind mai săraci decât noi…
- Pur şi simplu, ei nu cheltuiesc banii pe roţi. Se duc, văd lumea, trăiesc pentru ei. La noi locuiesc în cămin, dar la scară au maşini splendide.

- Tu ai maşină, apropo?
- Nu, eu mi-am vândut maşina, îmi trebuiau bani să-mi scot şi să-mi lansez ultimul CD. Era o Toyota, nu din cele mai scumpe.

- Chiar nu s-a găsit un sponsor să te ajute?
- Iată, scrieţi la ziar că Doina Sulac nu are maşină, poate se iveşte şi sponsorul. E normal să meargă o vedetă pe jos?! Iarăşi glumesc. O să-mi cumpăr eu maşină cu forţele proprii.

- În afară de maşini scumpe şi băieţi frumoşi ce mai are bun Chişinăul nostru?
- Mă faceţi să râd!

- De ce, vrei să zici că nu există băieţi frumoşi în Moldova?
- Ba da, dar sunt puţini şi aproape toţi sunt „bronaţi”.

- De domnişoare sau de soţii?
- De soţii, nici nu mai zic. Eu, dacă vad că bărbatul poartă verighetă - nici nu-l iau în seamă. Iar dacă îmi spune că e divorţat, îl pun să-mi arate certificatul. Nu mă leg de bărbaţi însuraţi. Şi nici nu sunt disperată că la 23 de ani nu sunt măritată. Până la 30 de ani mai am, de ce să mă grăbesc? Nu vreau să mai fac un pas greşit, am suferit destul…

- Observ că ai moştenit de la tatăl tău un fin simţ al umorului…
- Da, tatăl meu a fost un artist mare, dar şi un om vesel. Păstrez multe amintiri frumoase despre el. Chiar diploma de Artist al Poporului din Uniunea Sovietică, ce poartă semnătura lui Gorbaciov. Glumele lui îi înveseleau pe toţi. Mergeam împreună la piaţă şi oamenii îl întrebau: „Nicolai Vasilievici, cum e viaţa?”. Iar el le răspundea: „Nu ştiu, băieţi, n-am trăit”.

- Anul acesta termini Conservatorul. Cum şi unde te vezi în viitor? Deja te întreb la modul serios…
- Un mare artist român, Benone Sinulescu, care a fost invitatul nostru de onoare la Festivalul dedicat lui Nicolae Sulac, mi-a promis că mă va ajuta să promovez în România atât piesele lui Nicolae Sulac, cât şi pe ale mele. Mă văd undeva prin România, poate şi prin alte ţări. Din păcate, în Moldova arta, poate şi este apreciată de public, dar nu e remunerată decent. De aceea toţi artiştii o iau care şi încotro…