„Eliade a refuzat să devină cetăţean american”

– Domnule Stelian Pleşoiu, aţi avut şansa să locuiţi în intimitatea lui Mircea Eliade. Cum l-aţi cunoscut?

– Sunt multe de spus, l-am cunoscut întâmplător: un prieten al familiei Eliade m-a rugat să merg la dânşii acasă să le rezolv nişte probleme legate de viaţa de zi cu zi. Aveau mici probleme cu aparatul de radio, cu becurile arse, cu tot felul de lucruşoare casnice. (…) Am constatat cu dezamăgire, în primele vizite, că nu se pricepeau decât să fumeze, să citească şi, din când în când, câte un păhărel de scotch cu gheaţă…

– Ştiu că exilul îl apăsa pe Mircea Eliade. Era mulţumit de viaţa lui?

– Da şi nu! Sigur că maestrul, îmi permit să-l numesc aşa, pentru că am învăţat asta de la cei din jurul lui, tânjea după ţară. Niciodată până la el sau de atunci încoace nu am cunoscut pe cineva care să sufere atât după ţara lui. Una din dovezi este refuzul de a deveni cetăţean american. Cu mare strângere de inimă, la insistenţele unui mare prieten şi admirator al său, senatorul de Ilinois Charles Percy, a acceptat cetăţenia americană la aproape 74 de ani. Percy a făcut un fapt fără precedent în istoria Americii: a convocat ad-hoc Congresul şi a cerut aprobarea cetăţeniei românului Mircea Eliade pentru merite deosebite. Aprobarea a durat două minute. Eliade era venerat, dar după această formalitate au început să curgă onorurile, premiile, invitaţiile. Când l-am cunoscut, nici nu ştiam cum să mă adresez decât cu domnule, dar această exprimare mi-a fost retezată de la început de soţia lui. Mi-a spus: „ori te adresezi cu Mircea, ori cu maestre, ori cu dr. Eliade. Mie poţi să-mi spui cum vrei, dar te rog să mă strigi Christinel”.

– M. Eliade era o persoană influentă în SUA?

– Era foarte influent, în sensul culturii uriaşe pe care o avea, nimeni nu argumenta niciodată, decât foarte bine documentat şi ştiinţific, în faţa lui. Era aproape de necontrazis în ceea ce ştia. Avea foarte multe cunoştinţe din toate domeniile, ştia foarte multe, foarte bine…

– Şi vorbea, şi iubea româneşte!

– Da, vorbea şi scria în română, foarte rar scria în franceză, când trebuia să scrie vreun articol pentru vreun ziar sau pentru vreo editură franţuzească, dar toate manuscrisele lui sunt scrise în română, ceea ce demonstra foarte mult intelectualilor din vremea dânsului, care mulţi refuzau să scrie în română şi, sigur, bănuiesc că este un exemplu foarte bun pentru noile generaţii… Şi, de ce nu, pentru oamenii care ajung în America şi uită să mai vorbească limba română.