Guvernarea AIE-2 fără opoziţie ?

Forţele coaliţiei anticomuniste au câştigat războiul, actul de capitulare a fost semnat, dar între învingători nu s-a instaurat pacea, ci dimpotrivă, vechile neînţelegeri s-au agravat. Abia acum se vede foarte clar că marele învins al coaliţiei AIE-2 este liderul PL, Mihai Ghimpu. Se creează impresia că acesta mai mult a făcut circ decât a negociat. Nu e vorba de numărul ministerelor pe care le-a obţinut, ci de ponderea reală pe care o are PL în noul arc guvernamental. Faptul că M. Ghimpu nu a fost ales în conducerea parlamentului, a cărei preşedinţie ar trebui s-o ia după alegerea lui M. Lupu în funcţia de şef al statului, şi nu a fost ales nici în Biroul permanent al legislativului ne sugerează că asistăm la o marginalizare a PL (poate chiar la încercarea de a-l scoate pe tuşă). Mi se pare că analiştii noştri politici au tratat prea superficial neaccederea AMN a lui Urecheanu în parlament. Dacă ţinem cont cine sunt marii învingători ai scrutinului din 28 noiembrie, trebuie să admitem faptul (cel puţin ca ipoteză de lucru) că a existat un plan de „trecere în nefiinţă” a AMN pentru a lăsa loc liber celorlalţi doi actori din AIE-2. AMN a dispărut. Urmează să dispară şi PL? Acum totul depinde de PL şi de Mihai Ghimpu. Dacă acesta va continua să rămână ostatic al frustrărilor şi nu va adopta o manieră mai pragmatică de a face politică, la viitorul scrutin electoral PL s-ar putea să nu mai acceadă în parlament.

Dacă ipoteza noastră este corectă, înseamnă că asistăm la o redimensionare „dirijată” a spectrului politic în direcţia reducerii ponderii forţelor de centru-dreapta (deschis proromâneşti) şi monopolizarea vieţii politice de către actorii politici mai „pragmatici”, mai puţin sensibili la România. În mod paradoxal, dar este o situaţie care convine şi Moscovei, şi Bruxellesului. Dispariţia PL convine atât PD-ului, cât şi PLDM-ului, deoarece astfel PD ar scăpa de acuzaţiile de „colaboraţionism” cu unioniştii, iar PLDM ar prelua cea mai mare parte a electoratului PL.

Cu toate că PLDM-ul lui V. Filat a devenit mai „de centru” şi chiar „mai de stânga”, el n-a renunţat nici la retorica de dreapta, dragă electoratului mai „radical” (unionist), prin urmare anume PLDM ar putea fi polul de atracţie pentru alegătorii PL dezamăgiţi de prestaţia liderilor acestuia. „Pragmatismul” lui Filat, care cu atâta ardoare este plasat în opoziţie cu „romantismul” lui Ghimpu, în aceasta şi constă: PLDM se mişcă acolo unde există voturi, iar ceva „voturi libere” există în zona electoratului PL. În cazul dat însă apare o întrebare: „ţintind” spre electoratul lui Ghimpu, PLDM îşi asumă numai voturile sau şi valorile acestui electorat, valori legate de „chestiunile sensibile” cum ar fi cele ce ţin de cultură, limbă, spiritualitate, identitate naţională ş.a.m.d.? Întrebarea nu e deloc retorică.

Şi acum să trecem la întrebarea formulată în titlul materialului. Am urmărit dezbaterile din parlament asupra programului de guvernare. M-a uimit faptul că toţi vorbitorii tratau programul rupt de realităţile şi de ţara în care urmează să fie implementat. R. Moldova stă pe un butoi de pulbere, ea este adânc divizată în tabere care se urăsc şi se duşmănesc – niciun program, oricât ar fi el de bun, nu poate fi aplicat într-o ţară sfâşiată de ideologii antagoniste. Programul Guvernului Filat-2 nu propune principalul – o idee naţională care ar împăca societatea, ar coborî-o de pe baricade şi ar convinge-o să-şi suflece mânecile şi să-i făurească singură destinul. Opoziţia comunistă s-a făcut de râs. Muntean, Dodon, Petrenko şi campania se dădeau în spectacol, ca la circ, pentru a plăcea lui Voronin, dar nu pentru a convinge… Astfel, fracţiunea PCRM a ratat ocazia să se manifeste ca o forţă politică de alternativă inteligentă şi responsabilă. În acest sens, nenorocul actualului guvern, dar şi al AIE-2, constă în aceea că nu are (au) o opoziţie inteligentă.

După cum vedem, „lucrurile nu sunt deloc mai simple şi mai clare”. Ne-am pomenit că, în sfârşit, avem Putere, dar nu avem Opoziţie, iar când nu există Opoziţie, drumul spre o guvernare totalitaristă e deschis şi orice mic Napoleon are şansa să devină „cel mai iubit dintre pământeni”. În asemenea situaţie, rolul presei libere şi cel al societăţii civile devin determinante.