În culisele Istoriei: „Basarabia… mi-a devenit o a doua patrie” (Grigore Komarov)

Venit din Petersburgul strălucitor, asimilându-se printre moşierii locali, nu prea bogaţi, el se împrieteneşte cu marea lor majoritate, descoperind prin ei veritabila bogăţie a acestui pământ – omenia.

Atunci când, la rugămintea lui Gheorghe Bezviconi, el îşi scrie istoria vieţii, Basarabia cu oamenii ei devenise deja o parte componentă indivizibilă a acesteia.

Ca orice aristocrat, îşi cunoştea bine arborele genealogic şi era mândru de el:
„Neamul nostru, al Komarovilor, îşi are rădăcinile în gubernia Smolensk.

Nu există nicio îndoială că, făcând parte din drujinele din Smolensk, Komarovii au participat în anul 1410 la lupta de lângă Tannenbourg (renumita bătălie de la Grunwald). Este un fapt despre care au vorbit şi pe care l-au afirmat, conform tradiţiilor de familie, toţi Komarovii. Am auzit multe lucruri în acest sens de la tatăl meu. Unchii mei Konstantin Vissarionovici şi Aleksandr Vissarionovici, deveniţi ofiţeri în anii 1846-1846, participanţi la campania din Ungaria din 1848, îmi spuneau că Vissarion Savici (tatăl lor şi bunicul meu) le povestea că Dmitri Komarov, bunicul lui, la 1774, comandant de escadron în detaşamentul Mihelson, vorbea mereu despre bătălia de la Grünwald şi mereu sublinia faptul că strămoşii noştri, Komarovii, au participat la ea.

În istoria rusă, Komarovii sunt menţionaţi pentru prima oară în anul 1462.
Ioan al III-lea (1462-1505) a reunit sub sceptrul său pământurile ruseşti şi a creat o Moscovă puternică, durabilă. În anul 1643, a alipit la Moscova cnezatul Iaroslavl, în 1464 – a cucerit Reazanul, iar la 15 ianuarie 1478 la Moscova a fost alipit Novgorodul.
Cu Tverul Ioan al III-lea a procedat în felul următor. Era căsătorit (1452) cu Maria, fiica cneazului Tverului. În 1462, imediat după moartea tatălui său, a încheiat un tratat cu cumnatul său, prin care se angaja o pace veşnică între Moscova şi Tver. În tratat, marele cneaz al Moscovei recunoştea drepturi depline cneazului Tverului şi promitea să garanteze dreptul matrimonial al cneazului Tverului asupra pământului. Pe lângă semnăturile unor persoane oficiale reprezentând Moscova şi Tverul, tratatul a fost consfinţit şi prin semnăturile unor persoane de vază. Printre aceste persoane cunoscute care au semnat tratatul din 1462 din partea Moscovei a figurat şi Nikita Komarov.
În timpul lui Ivan cel Groaznic, Komarovii făceau parte din zemşcină.

Două generaţii de Komarovi au participat pe aproape întreg parcursul domniei lui Ioan al IV-lea la neîncetatele războaie purtate de acesta împotriva Poloniei. Komarovii au fost mereu tunari-artilerişti.
Unul din Komarovi a plecat pe timpul lui Ivan cel Groaznic într-o misiune în Polonia, pe lângă regele Ştefan Batory, ajungând să-şi modifice numele în manieră poloneză — Komarovski. Descendentului acestuia i s-a conferit titlul de conte.

Mi-amintesc de faptul că, prin anul 1900, tatăl meu a fost vizitat de contele şi şambelanul Komarovski, sosit la Petersburg. Ei şi-au vorbit despre unitatea descendenţei noastre (la discuţie au asistat şi Aleksandr Vissarionovici Komarov), şi-au amintit de predecesori şi s-au referit la acel Komarov, el şi primul conte din şirul de conţi Komarov, care în timpul lui Ivan cel Groaznic a plecat în Polonia.
Bunelul bunelului meu (străbunelul meu), Dmitri Komarov, a comandat în anul 1774 un escadron în cadrul detaşamentului comandat de colonelul Mihelson, atunci când acesta a fost trimis de către Ecaterina a II-a să înăbuşe mişcarea condusă de Pugaciov. După ce a demisionat din armată, Dmitri Komarov s-a stabilit la moşia sa din Saratov. A avut mai mulţi feciori şi fiice. Am la mine, la Petersburg, testamentul lui spiritual în original (1790-1796) prin care dispunea modul de repartizare a pământului şi a averii copiilor săi.

Se prea poate că unul dintre fiii lui Dmitri Komarov să fi participat în calitate de tânăr ofiţer la campania lui Suvorov din Elveţia.
Unul dintre Komarovi, trăitor în secolul al XVIII-lea, a fost un om foarte bogat şi mândru. A ţinut să-şi mărite fiicele numai cu cneji. Astfel, pe una din fete a măritat-o cu cneazul Kuguşev, pe o alta – cu cneazul Nansurov, iar pe o alta – cu cneazul Vadbolski. Murind, şi-a lăsat întreaga avere fiicelor sale cneaghine şi aproape nimic nu le-a lăsat feciorilor (lucru despre care vorbeau mereu unchii mei şi în special mătuşa mea Eleonora Vissarionovna, născută în 1827, moartă în 1903).

Să descriu stema noastră după ştampila pe care o folosea bunelul meu, a folosit-o tatăl şi am folosit-o eu. În mijlocul unui scut, se afla un porumbel cu o ramură de măslin în cioc, aşezat pe un tun – e stema guberniei Smolensk de unde suntem originari; în partea de sus, se aflau crinii francezi pe care Sava Dmitrievici i-a câştigat în anul 1814. În timpul războiului din 1813-1814, Sava Dmitrievici a comandat un regiment, s-a distins în chip deosebit în lupta de la er-Champeux pentru cucerirea Parisului. Ca recunoaştere a curajului cu care a luptat la asaltul Parisului, împăratul Aleksandru I l-a gratificat, printre puţini, cu conferirea dreptului de a include în stema de familie crinii regali francezi.
Stema noastră a fost aprobată de Senat. În anul 1912, după primul congres al descendenţilor neamului Komarovilor, am pregătit documentele necesare şi, în 1916, am prezentat stema noastră spre aprobare la Departamentul pentru Heraldică, dar revoluţia m-a împiedecat să-mi duc la bun sfârşit intenţia. Am luat stema din arhiva Adunării Nobiliare (Dvoreneşti) a oraşului Smolensk.

Examinând anumite hârtii ţinând de neamul nostru, am descoperit o cerere datată cu anul 1838 prin care bunelul meu Vissaion Savici prezenta adunării deputaţilor stema în culori a neamului Komarovilor. Această stemă semăna sută la sută cu stema pe care am prins-o şi eu din sigiliul lui Vissarion Savici. Stema a fost aprobată de Adunarea de Deputaţi Nobiliari din Petersburg, în care, în 1890, s-a înscris şi tatăl meu, şi de către Adunarea Nobiliară din Novgorod când, într-o miercuri din anul 1906, am fost primit şi eu împreună cu fraţii mei Vissarion şi Dmitri.

La 15 martie 1885, generalul Aleksandr Vissarionovici Komarov, pe atunci şef al regiunii Transcarpatice, a repurtat o victorie covârşitoare asupra trupelor afgane, conduse de ofiţeri englezi. (Ziarul Vozrojdenie, Paris, 12 mai 1935. Articolul lui G.V. Komarov, Kuşka, 1885-1935.)
După victoria de la Kuşka, Anglia urma să recunoască faptul că Rusia şi-a alăturat şi urmează să stăpânească statal renumita oază Nervski, oazele Tendjenski, Srahak, Iolaninski şi bogata casă Lendinski.
Prin victoria generalului Komarov la Kuşka, în spaţiul Rusiei a fost înglobat un teritoriu cu o suprafaţă de 196 387 verste pătrate sau peste 20 000 000 desetine.

Linia de frontieră dintre Rusia şi Afganistan, stabilită după Kuşka prin acordul reprezentanţilor Rusiei şi Angliei, este şi în prezent frontiera de stat a Rusiei cu Asia Mijlocie.
În decembrie 1912, la Petersburg a avut loc primul congres al descendenţilor neamului Komarovilor. Reuniunea a fost prezidată de general-adjunctul Konstantin Vissarionovici Komarov, comandantul cetăţii Petropavlovsk, cel mai în vârstă membru al neamului. La congres au participat şi reprezentanţi ai neamurilor Meşcerski, Lopatin şi Stanoevici intraţi în sânul neamului prin căsătorii… “

În timpul Primului Război Mondial, s-a căsătorit. Rusia, în acel moment, se afla în faza bună a războiului, nutrind speranţa unei victorii apropiate. Puţini dintre reprezentanţii nobilimii, zemstvelor sau, să zicem, ai intelectualilor de viţă intuiau catastrofa ce urma să se producă. Grigore Komarov şi-a ales o mireasă din Basarabia, care era foarte bogată, foarte grăsuţă şi avea un caracter foarte dur. Despre proporţiile averii de care dispunea Ecaterina Leonard e suficient să spunem că ei îi aparţinea fostul palat al contesei Iurevskaia, din centrul Petersburgului. Om fin, cu preocupări intelectuale, cu dorinţa de a trăi într-un paradis al cărţilor, al lucrărilor de artă şi al visătorilor, s-a pomenit aproape fără cuvânt în casa soacrei Anastasia şi a fiicei sale. Cunoscuţii glumeau pe seama lui, zicând că, pe drept cuvânt, el a fost doar o singură dată cap al familiei – pe timpul Republicii Populare Române, când, prin munca grea de traducător, îşi întreţinea familia.
În memorii, el descrie succint familia în care a intrat:
„…În 1915, m-am căsătorit cu Ecaterina Pavlovna Leonard şi astfel am intrat într-o familie cu principii foarte rigide.
Nevastă-mea s-a născut în Basarabia şi era strâns legată de ea.
Toţi strămoşii ei au lucrat pământul şi au trăit la ţară.

Cam pe la anul 1840, străbunicul ei a prins la intrarea în casa de la moşia Cubolta un snop mare, bine potrivit de grâu, ca o aducere-aminte pentru urmaşii săi — cu ce trebuiau să se ocupe şi ca niciodată să nu-i părăsească nobila muncă de gospodar agricol.
Basarabia mi-a plăcut foarte mult, am îndrăgit-o şi ea mi-a devenit o a doua patrie.”

Dar Grigore Komarov urma să se despartă de cea de „a doua patrie” şi să facă un drum spre vest – sub presiunea Armatei Roşii – lăsându-şi moşia, averea, arhiva şi stabilindu-se în vara anului 1940 la Bucureşti, unde avea să moară în 1950, fiind înmormântat la Cimitirul Sf. Vineri.
La Bucureşti s-a şi întâlnit cu el Gheorghe Bezviconi şi l-a rugat să-şi scrie amintirile. Şi tot el a păstrat aceste pagini pentru posteritate. Prima lor întâlnire s-a produs mult mai devreme. Încă la mijlocul anilor ’30, Gh. Bezviconi vizitează Cubolta, rămânând profund impresionat de conacul bine păstrat şi de minunata bibliotecă adunată de câteva generaţii de locatari ai acestui conac. Impresiile sale despre vizita la Cubolta Gh. Bezviconi le-a expus în schiţa-portret dedicată lui Pavel Ştefan Leonard. Dar, în mod deosebit, l-a impresionat Grigore Komarov, fiul lui Vissarion Komarov, militar de carieră care a editat mai multe ziare şi reviste, dar şi-a făcut un nume redactând renumitul ziar rusesc Svet. După moartea lui, survenită în 1907, de editarea ziarului s-a ocupat soţia Ecaterina Grigorievna Danilevski, fiica celebrului scriitor. Grigore Komarov colabora şi el la acest ziar, publicând impresii de călătorie şi schiţe scurte, memorii. Iar material pentru amintiri Grigore Komarov avea suficient. În 1907, el a fost unicul membru din prezidiul zemstvelor din Rusia care n-a fost ales în Duma de Stat şi atunci N. Homeakov, preşedintele Dumei, şi el activist al zemstvei, i-a propus postul de secretar al preşedintelui, post în care a cunoscut o mulţime de personalităţi care făureau politica internă şi externă a Imperiului Rus.

În 1903, cu ocazia jubileului de 25 de ani de la eliberarea ţărilor din Balcani de sub tutela turcească, a vizitat – în cadrul delegaţiei Societăţii Slave din Moscova – Bulgaria, Serbia, România. Peste un an, a vizitat Berlinul şi Parisul. După un congres al slavilor la Praga, a publicat în ziarul Svet ciclurile de articole Călătorind prin Cehia, Scrisori din Galiţia, care au stat la baza cărţii Pe pământurile slave, tipărită în 1908.
În 1910, se întâlneşte cu scriitorul Aleksandr Kuprin care avea mari probleme după publicarea povestirii Duelul. Momentele acestei întâlniri sunt evocate în impresionante pagini de memorii. Iar din contactul cu o delegaţie mongolă căreia, la Petersburg, i-a facilitat anumite întâlniri s-a născut o schiţă memorialistică celebră – Cnejii mongoli la 1913.

În 1935, a tipărit un articol cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la formarea Colegiului de Drept, eveniment sărbătorit la Bucureşti de foşti absolvenţi ai acestei şcoli (la acel moment, la Bucureşti locuiau mai multe somităţi ale jurisprudenţei ruse).

Trebuie să remarcăm că opera scrisă de Grigore Komarov necesită un studiu aparte, o cercetare atentă, ţinând cont de publicaţiile de până la revoluţie, precum şi de cărţile tipărite în aceeaşi perioadă. În contextul acestor preocupări ne vom aminti că verişorul lui, Vladimir Leontevici Komarov, celebru savant botanist, a fost preşedintele Academiei de Ştiinţe a URSS (1896-1945), iar verişoara, Olga Dmitrievna Forş, a fost o celebră prozatoare.

Acum, când reconstituim panorama culturală a Basarabiei, nu ne putem imagina că putem ignora o personalitate atât de importantă ca Grigore Komarov, scriitorul care până nu demult era un necunoscut şi despre care astăzi ştim cu certitudine că a fost indisolubil legat de istoria, tradiţiile şi viaţa nordului basarabean.