Istorie

ÎNTR-UN STUDIU DE POLITICĂ…

Nervus probationis expus în broşura d-sale este că pricina agitărilor şi răsturnărilor ministeriale provine nu atât din deosebirea de principii, cât mai cu seamă din pasiunea meschină ce a existat şi există încă între bărbaţii ce joacă la noi rolul de oameni politici şi de bărbaţi de stat. Aceşti oameni – martirii de la 1848 şi salvatorii de la 1866 – sunt după d-sa: fraţii Brătianu, C. A. Rosetti, Ioan Ghica, Cogălniceanu, Principele Dimitrie Ghica, Manolache Costache, Lascăr Catargiu, Mavrogheni, General Ioan Florescu, General Tell, Neculae Creţulescu şi încă alţi vreo câţiva.

E un sâmbure de adevăr în teza pe care voieşte a o dovedi dl Mîrzescu şi e asupra oricărei îndoieli că cele mai multe grupuri politice de la noi din ţară sunt strânse împrejurul unor firme personale, nu împrejurul unor principii. Când ne aducem aminte de înaltele făgăduinţe şi de programa stabilită la Mazar Paşa, nu ne putem împotrivi a admite teza că mai toate, deşi nu toate grupurile politice sunt conduse nu de o programă sigură, statornică, nestrămutată, ci de dorul unui număr de persoane de a ajunge la putere şi de a se menţine. Cum că pentru scopul acesta se iau drept deviză toate principiile posibile şi … imposibile, cum că cutare grup se porecleşte cu cutare nume de fantezie, iar altul cu cutare, e adevărat. Dar ceea ce dl Mîrzescu nu expune în broşura d-sale, ba poate nici cutează a expune, sunt cauzele acestor simptome de bizantinism.

Un medic nu se va opri la simptomele exterioare ale unei boli, ci va căuta cauza lor internă. Mutatis mutandis, vom lua un alt exemplu de aiurea. Un Mîrzescu german ar zice poate că socialismul din Germania există pentru că 10-20 de persoane citate anume, precum Marx, Lasalle, Bebel, Liebknecht ş.a. au voit să ajungă la însemnătate în viaţa statului exploatând mizeriile poporului. Aceasta ar fi poate adevărat pentru unii din ei, dar n-ar fi cauza adevărată a răului. Existând cauza socială, efectul trebuia să vină de la sine încât e cu desăvârşire indiferent numele individual care ar fi ieşit deasupra pentru a cristaliza în el soiul de mizerie socială în chestiune.

Cauza proprie a relelor noastre însă e lipsa de cultură adevărată, şi sub cultura adevărată înţelegem pe cea productivă.

Exceptând câteva centre din ţară, tinerimea română nu se mai ocupă cu nici o ramură a producţiei naţionale; ea emigrează cu miile prin Paris, Bruxelles, Piza etc., pentru a-şi menaja un doctorat în drept şi toţi aceştia se-ntorc apoi în ţară cu pretenţia de-a deveni a doua zi oameni mari. Uite-se dl Mîrzescu în toate laturile şi vază din cine se compun grupurile adunate împrejurul oamenilor politici şi va vedea că sunt în cea mai mare parte tineri avocaţi. Şi, fiindcă pita lui Vodă nu-i încape pe toţi deodată, încearcă de-a veni cel puţin pe rând la ea şi a se folosi pe cât se poate de mult din scurtul timp pe care li-1 acordă păpuşeria constituţională.

Şi, fiindcă nu există între aceşti oameni deosebiri aievea, de vreme ce mai toţi au aceleaşi nevoi de căpătuire şi aceleaşi tendinţe, inventează cel puţin deosebiri factice, porecle nouă pentru aceeaşi marfă veche. Între capi iar sunt o mulţime de oameni – de o necontestată inteligenţă, n-o negăm – dar pentru care statul e o unealtă pentru a-şi mai reîmprospăta averile sau cel puţin numele şi influenţa personală. Şi, dacă sunt deosebiri reale, acelea nu sunt în genere dictate de grupuri de interese naţionale, precum ar trebui să fie, ci mai mult de temperament, de-o minte mai clară înnăscută şi de un caracter mai onest asemenea înnăscut. Fiindcă mintea şi caracterul sunt totdeauna mai rare decât stupiditatea şi lipsa de caracter, de aceea vom vedea că partidul cel mai numeros din ţară, roşii, e totodată acela care reuneşte în sânul său mai multă incapacitate, perversitate morală, lăcomie de avere publică şi invidie pentru tot ce răsare cu un cap peste masă, peste cei ce nu gândesc nimic şi nu au nimic.

În jucăria parlamentară care se desfăşura înaintea noastră, oamenii pentru care nimic nu e îndestul de sus pentru a ajunge, oricât de lipsiţi ar fi de cunoştinţe speciale şi de resort, sunt avocaţi. Nu ne-am mira să vedem într-o zi pe un avocat făcându-se mitropolit şi pe altul general de brigadă, căci unde-i leafă apare şi avocatul; restul îndatoririlor şi-1 aranjează apoi într-un chip cât se poate de comod. O societate ca a noastră, care nu se întemeiază pe muncă, e o societate coruptă. Grupurile politice ar trebui să aibă drept corelat grupuri economice şi în cea mai mare parte nu le au.

Organizaţia de astăzi a favorizat fuga de muncă; ea a ridicat elemente care n-au nimic în fruntea statului, ca sa trăiască sau să se îmbogăţească din averea lui, şi tot organizaţia aceasta a făcut şi pe alte clase să creadă că numai prin politică poţi ajunge la ceva. Astfel profesorii de universitate, în loc să-şi caute de treabă, fac politică; profesorii de licee şi de şcoli primare asemenea; ingineri, medici, scriitori, muzicanţi, actori chiar, toţi fac politică, pentru a parveni. Şi acesta e răul cu desăvârşire mai mare; căci relele actuale ar putea fi trecătoare, dar conrupându-se însuşi nervul vieţii oricărei societăţi, iubirea de muncă, nu mai e nici măcar speranţa de îndreptare. Armata noastră poate câştiga bătălii, Alecsandri poate scrie versuri nemuritoare, un ministru de externe poate conduce politica în afară cu nemaipomenită dibăcie; toate acestea împreună vor forma luxul istoric al existenţei noastre, dar acest lux nu va opri descompunerea sângelui nostru social, pieirea noastră prin pieirea
muncii.

Mihai Eminescu
9 decembrie 1878

 

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *