Cetăţenii, îngroziţi şi sătui de acest dezmăţ, angajează un apărător, un felde detectiv particular.
Acesta încearcă să-l înfrunte pe monstru, dar nimeni nu iese învingător. Ambii luptători se pătrund reciproc de respect, se împrietenesc şi se pornesc în lume, în căutarea aventurilor. Prietenia lor devine proverbială. O femeie din sferele înalte (Iştar) încearcă să le testeze afecţiunea reciprocă cu declaraţii de dragoste pentru unul dintre ei, dar e respinsă cu trufie. Atunci ea îl pedepseşte crunt: îi omoară prietenul, pe Enkidu… Am repovestit, sumar, Epopeea lui Ghilgameş, cel mai vechi text literar cunoscut.
Textul biblic are încă în primele zece pagini (din câteva mii) omorul unui frate de către alt frate. Iar la începutul începuturilor, părinţii acestora sunt trimişi în exil, ca pedeapsă pentru încălcarea ordinii prescrise. Putem spune că omul, alungat din rai, nimereşte în… literatură. Infracţiunea şi literatura sunt abateri de la „canon”, sunt ereziile sau apocrifele lumii.
Fabula unui alt text arhicunoscut (Iliada) începe cu răpirea unei soţii de către amantul acesteia şi angajarea unor complici-prieteni pentru a o recupera. Încă un text celebru implică un act de hoţie colectivă, un furt (lâna de aur), cu elemente de contrabandă, iar istoria lui Teseu şi a firului Ariadnei aduce în literatură un simbol absolut al literaturii enigmistice – Labirintul. Povestea tristă a unui cetăţean care şi-a omorât (din imprudenţă) tatăl şi s-a căsătorit cu propria mamă a născut concepte care întrec limitele literaturii (invocând, în acest context, şi Sfinxul, un alt personaj şi simbol al enigmisticii).
Friedrich Dürrenmatt are o nuvelă splendidă, Pană de automobil. Un oaspete întâmplător este invitat să participe la un periculos joc „de-a procesul”, organizat de procurori, avocaţi, judecători pensionaţi. Nevinovat la început (atât personajul, cât şi jocul), „procesul” se încheie cu stabilirea unor infracţiuni nebănuite, cu verdictul şi cu (auto)execuţia inculpatului. Forţând, demonstrativ, nota, am putea spune că viaţa i-a fost o povestire nestructurată, ca un serial televizat, iar procesul i-a rezumat-o la o nuvelă exactă, structurată, esenţializată.
Atât scriitorul, cât şi detectivul se preocupă de re-constituirea unui parcurs, de analiza unui univers în care există o intrigă, de o istorie care demarează cu: „dar într-o bună zi…”, moment ce fixează frângerea unui echilibru prestabilit. Dincolo de faptul că sunt captivante, istoriile „poliţiste” au construite distinct cele două elemente pe care se ţine orice naraţiune: personajele şi acţiunea. Dacă aventurile sunt obiectul naraţiunii ca fenomen, atunci istoria poliţistă (infracţiunea, ancheta, judecata) este aventura structurată.
Dincolo de nuvelele şi romanele recunoscute ale genului (Conan Doyle, Agatha Christie, Simenon ş.a.), există o listă de texte din sferele înalte ale literaturii, construite pe scheme poliţiste: Procesul lui Kafka; Crimă şi pedeapsă de Dostoievski; Învierea lui Tolstoi; Hamlet şi Macbeth de Shakespeare; Oedip-rege de Sofocle; Baltagul de Sadoveanu; Piramida şi Accidentul de Kadare. În fine, Numele trandafirului şi Pendulul lui Foucault de Umberto Eco, plus nuvelele poliţiste ale lui Borges, delicii pentru orice gurmand literar.
Un argument pragmatic: lumea preferă textele captivante celor plictisitoare. Corbul lui Edgar Poe, o capodoperă literară absolută, i-a adus autorului… 5 dolari. Nuvelele poliţiste i-au asigurat existenţa. Concluzia de suprafaţă: nu vă omorâţi Corbii, ei vă asigură gloria. Dar nu vă hrăniţi numai cu ei!
Mircea V. Ciobanu
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
