Săptămâna aceasta a apărut o ştire precum că dna Catherine Ashton a propus desfiinţarea posturilor de Reprezentanţi Speciali ai UE (RSUE) în Moldova şi Caucazul de Sud. În RM, funcţia cu pricina urmează a fi preluată de către ambasadorul UE (cu Caucazul e mai complicat, acolo existând trei ambasade UE). Articolul tratează acest fapt drept un semnal negativ faţă de vecinătatea estică, dovadă că ea nu e prioritară pentru UE. Ca să ne dăm seama mai bine de context şi să evităm posibilele speculaţii legate de UE, iată câteva precizări.
1. Propunerea lui Ashton încă nu e acceptată de statele membre, deşi mandatele celor 11 RSUE sunt prelungite doar până în septembrie. Până atunci urmează să se decidă care dintre aceste posturi vor fi eliminate din organigrama UE şi care nu. Personal, bănuiesc că majoritatea vor dispărea. Vor rămâne doar câţiva RSUE – dar nu pentru că aşa stau priorităţile, ci pentru că ei acoperă regiuni întregi şi acest post nu poate fi oferit unui ambasador UE din regiune (de ex., Orientul Mijlociu, care nu poate fi acoperit de ambasadorul UE în Israel). În cazul unor ţări ca Moldova sau Afganistan, acestea urmează a fi comasate cu postul de ambasador UE.
2. Numirea RSUE a fost o soluţie imperfectă şi temporară pentru a mări vizibilitatea UE. În RM el a fost numit pe timpurile când UE încă nu avea delegaţie/ambasadă la Chişinău. În Caucazul de Sud a fost numit în 2003, când UE avea delegaţie doar la Tbilisi. Deci, RSUE aveau obiectivul de a compensa temporar insuficienţa de prezenţă şi vizibilitate a UE.
3. RSUE au fost numiţi din cauza fragmentării instituţionale dintre Comisia Europeană şi Consiliul UE. Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Comisia nu prea avea bază legală care să-i permită să se implice în reglementarea conflictelor (avea mandat pentru „conflict-prevention” şi „post-conflict rehabilitation”). Iar Consiliul UE avea mandat legal şi politic pentru „conflict-resolution” şi „conflict management”. Şi el numea RSUE.
Timp de un deceniu, toţi se plângeau că politica externă europeană e divizată între două instituţii – Comisia vs. Consiliul – şi că acest lucru crea probleme. Or, nu poţi avea doi miniştri de Externe… Această fragmentare a fost eliminată odată cu Tratatul de la Lisabona. Posturile lui Solana şi Waldner au fost comasate, creându-se cel al lui Catherine Ashton. Toate competenţele de politică externă din Secretariatul general al Consiliului (din care făceau parte RSUE) au fost transferate către Serviciul European de Acţiune Externă. Odată cu Lisabona, Consiliul nu mai poate avea reprezentanţi pentru politica externă, pentru că nu mai are competenţe de politică externă.
În plan local, până la Lisabona, şeful Delegaţiei Comisiei Europene era reprezentantul lui Ferrero-Waldner şi al Comisiei, iar RSUE – al lui Solana şi al Consiliului. Deci, e normal ca, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi comasarea funcţiilor la Bruxelles, acestea să fie comasate şi la Chişinău. Este o situaţie nu pur şi simplu normală, ci dezirabilă. Imaginaţi-vă că RM ar avea câte un ambasador la Berlin, Paris şi Baku, iar Preşedinţia sau Guvernul ar mai numi şi reprezentanţi speciali proprii pentru Germania, Franţa şi Azerbaidjan. Cu siguranţă, ar apărea conflicte inter-instituţionale, dublare de resurse etc. Anume acest tip de situaţii încearcă să elimine UE prin Tratatul de la Lisabona, crearea Serviciului European de Acţiune Externă (un corp diplomatic, de fapt) şi eliminarea posturilor de RSUE.
4. RSUE aveau mandat politic de a se ocupa de reglementarea conflictelor, dar nu şi mandatul de a gestiona, disbursa sau prioritiza asistenţa financiară a UE sau oferte de tipul zonei de liber schimb, ATP sau dialog pe vize. Comisia Europeană, dimpotrivă, avea dreptul de a gestiona fonduri, nu şi mandatul de a interveni în negocierile politice. Astfel, la nivel de UE, discrepanţa era următoarea: prin 2008 bugetul de politică externă al Consiliului era de circa 280 mln. euro, iar bugetul de politică şi asistenţă externă al Comisiei – de 11 mlrd. euro – de vreo 35 de ori mai mare!
Ce însemna acest lucru în viaţa de zi cu zi a RSUE şi a Comisiei? De exemplu, RSUE nu putea merge la negocieri cu partenerii externi, spunând că „voi faceţi asta şi asta, iar noi vă oferim asta şi asta”. Pentru că de oferte se ocupa Comisia Europeană, iar RSUE putea doar să „roage” şi să „convingă” Comisia. Rezultatul depindea foarte mult de relaţiile personale dintre RSUE şi reprezentanţii Comisiei – relaţii care erau diferite, în diferite timpuri.
5. Ideea comasării posturilor de RSUE şi şef al Delegaţiei UE e mai veche. În Macedonia aceasta s-a făcut acum câţiva ani şi nimeni nu s-a plâns atunci că Macedonia e scoasă din lista priorităţilor UE. Din contră, Macedonia s-a consolidat ca lider al Balcanilor de Vest în procesul de apropiere de UE (după Croaţia). Comasarea posturilor s-a produs şi în Afganistan în februarie anul curent. În Caucazul de Sud situaţia e şi mai confuză. Acolo UE are un RSUE pentru Caucazul de Sud, un RSUE pentru conflictele din Georgia (care mai e si simultan RSUE pentru Asia Centrală), şi trei ambasadori ai UE la Tbilisi, Baku, Erevan. Vă daţi seama ce „armonie” domneşte acolo…
Eliminarea postului RSUE pentru RM este un pas normal în direcţia creării unei politici externe a UE mai integrate, mai coerente şi, eventual, mai eficace. Este un lucru aşteptat demult, ce rezultă din reformele instituţionale prevăzute de Tratatul de la Lisabona. În cazul nostru, dacă statele membre vor accepta propunerile dnei Catherine Ashton, funcţiile RSUE actual, Kalman Mizsei, vor fi preluate, probabil, de Ambasadorul UE la Chişinău, Dirk Schuebel. Şi acest lucru nu are nimic de-a face cu faptul că RM coboară în lista priorităţilor UE. Moldova este acolo unde era în această listă şi încet-încet, prin reformele pe care le întreprinde, ea intenţionează să avanseze. Iar existenţa unei politici UE externe mai integrate şi mai coerente va aduce beneficii RM, inclusiv în urma eliminării funcţiei de RSUE pentru Moldova.
(http://npopescu.yam.md)
