Cel puțin așa pare dacă ar fi să numărăm articolele din ultimele săptămâni despre criza grecească, comparativ cu cele despre criza din Moldova și alegerile locale din această țară. Mă rog, fără a aduce-n discuție cât de experți sunt cea mai mare parte a celor care vorbesc și scriu despre Grecia – asta e o altă poveste. Că de ar fi să citești două articole despre Grecia, unul pro și altul contra (nu contează ce înțelege fiecare prin pro sau contra), sau dacă citești o sută, ești la fel de lămurit – informația e aceeași, singurele diferențe țin de tonalitate și de gradul de isterie, mai mare sau mai mic. Singurul lucru interesant, pentru mine, e de ce acest subiect e multiplicat în mass-media autohtonă mult mai mult decât subiectul Moldovei. Că, în cazul Greciei, chiar nu prea depinde de noi la ce soluție se va ajunge.
În cazul Moldovei depinde. Dar pentru asta, mai întâi trebuie să înțelegem cu adevărat ce se întâmplă ”peste Prut”. Din nou însă, ca și în cazul Greciei, ce am citit în ultima săptămână se poate rezuma la două idei: ”pro-Rusia”, respectiv ”pro-Europa”. O abordare destul de simplistă, care mi-a fost dată peste cap și anul trecut, când am fost la Chișinău, și de discuțiile cu diferiți prieteni din Moldova. Nu mai târziu decât aseară, aflat la Cluj, la lansarea cărții soției lui, Moni Stănilă (”Colonia fabricii”), Sandu Vakulovski a adus în discuție o idee pe care n-am regăsit-o în niciuna dintre analizele diverșilor experți de birou de pe la noi: până la urmă, niciuna dintre formațiunile politice de la Chișinău nu-și doresc cu adevărat aderarea la UE. Dacă în cazul formațiunilor etichetate ca ”pro-Moscova” e de la sine înțeles de ce, în ce le privește pe cele auto-declarate ca fiind pro-europene dorința e la fel de mică. Iar motivul e… DNA-ul românesc. Nu zâmbiți, că face sens: având exemplul politicienilor de la București, care fac coadă la declarații în fața procurorilor, e de înțeles de ce n-ar exista un interes real din partea ”pro-europenilor” moldoveni pentru a vedea replicat la același nivel DNA-ul de la Chișinău.
Acum, Sandu Vakulovski e unul dintre unioniștii convinși și, ca să-l amărăsc și mai tare, l-am întrebat ce va face dacă la toamnă se va trezi iar cu Voronin președinte, de data asta susținut de o coaliție ”pro-europeană” (Sandu fiind unul dintre cei care în aprilie 2009 a ieșit în stradă împotriva lui Voronin). Mă rog, el e un caz care, la o adică, poate activa și ”planul B”, că mai are un frate la Brașov, niște proprietăți și neamuri (ale lui Moni) în Banat, prieteni pe la Cluj și București. Dar parcă prefer să-l știu rămas la Chișinău (că tot n-am apucat să-mi țin promisiunea de a-i testa vinurile de pe moșia părintească, cu care mă amenință, azi-mâine de zece ani, de la Antonești).
De la politică, discuția s-a întors, din nou, la poezie, la literatură. Că de aici pornise. De la ”Colonia Fabricii” a lui Moni. Ca să mi se mai confirme ce am constatat și vara trecută trecută, bântuind o zi prin librăriile din Chișinău. Că sunt o groază de nume, de poeți, de scriitori contemporani, de sociologi, analiști etc. de care habar n-avem prin România. La fel cum cărțile autorilor români contemporani sunt o raritate prin librăriile din Moldova. Știți ce înseamnă asta? Că, la ora actuală, bazându-se pe clasici, România și Republica Moldova mai au încă o cultură comună. Peste două-trei decenii însă, dacă se va continua în ritmul ăsta vom ajunge să avem, la modul cel mai real două culturi diferite în limba română. O generație se mai poate recupera. Două va fi greu, infinit de greu. Și ăsta deja e un risc la fel de mare pe cât sunt rachetele rusești.
Ne doare Grecia mai tare decât Moldova? (la o lansare de carte)
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
