Istorie

Pacea ce ne-a fost impusă la 1812 (204 ani de la anexarea Basarabiei)

204 ani de la acea tragică dată de 16 mai (28) 1812, când s-a pecetluit Pacea de la Bucureşti, se împlinesc la 29 mai 2016. Această tristă aniversare semnifică cca două secole de la semnarea Tratatului de pace ruso-turc din 1812, care a generat apariţia Problemei basarabene, cea mai prelungită şi dureroasă chestiune etnoteritorială a românilor. De la 1812 încoace, în spaţiul dintre Prut, Dunăre şi Nistru avem, practic, o perpetuă dominaţie rusească, de aproape două secole, asupra unui teritoriu înstrăinat prin forţă militară şi negocieri diplomatice în cadrul disputei sinuoasei Probleme orientale. Prima răpire ţaristă a Basarabiei – la 1812, a fost urmată de cea de-a doua răpire (parţială) – la 1878, apoi de a treia răpire comunistă, din 1940, şi cea de a patra ocupaţie sovietică – 1944. Drept că această îndelungată dominaţie străină a avut câteva scurte întreruperi, adevărate perioade de renaştere şi restabilire a hotarelor istorice: între 1918-1940, 1941-1944 şi о relativă independenţă de la 1991 încoace.

La Chişinău, acest eveniment s-a sărbătorit de mai multe ori cu mare pompă: 1) la 100 de ani (1912); 2) la 150 de ani (1962), la 160 de ani (1972)…, şi, ultima dată, la împlinirea а 175 de ani (1987). Atunci s-au desfăşurat manifestări publice jubiliare, conferinţe şi s-au lansat numeroase publicaţii care au promovat sloganul „Pe veci cu Rusia”. Am crezut că după comemorarea celor 200 de ani de la Pacea de la Bucureşti (1812-2012) ne vom încadra, până la 2018 (când se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire), într-o acţiune atotnaţională, cu genericul „Pe veci cu Ţara”, ceea ce ar semnifica că Problema basarabeană este definitiv rezolvată şi ţine doar de trecutul istoric… Iată de ce Declaraţia grupului de iniţiativă „Anul 1812” (format din 9 istorici şi directorul ziarului „Timpul” – regretatul C. Tănase), care îşi propuneau în 2011 „să încurajeze şi să iniţieze dezbateri publice în spaţiul mediatic pe această temă”, rămâne un deziderat actual.

Aserţiunile diplomaţiei contemporane ale Federaţiei Ruse sunt, în fond, nişte replici vechi ale poziţiei Rusiei, expuse încă la 1878, când ruşii ne-au mai spus „…nouă tuturor că Dumnezeu a făcut lumea la 1812 şi că pentru Rusia numai aceea e drept ce s-a făcut de atunci încoace. Deci, fiindc-au anexat Basarabia la 1812, trebuie să (o) reanexeze astăzi…” (M. Eminescu).

Toate aceste raţionamente sunt false, nu sunt şi nici nu pot fi fondate, deoarece nu au la baza lor istorismul şi principiul democratic al autodeterminării naţionale, ci doar conceptul dreptului forţei – forţa cinismului şi cinismul forţei – unul din argumentele „legitimării” extinderii teritoriale а Imperiului Rus, preluat şi ajustat ulterior de către ideologia marxist-leninistă, prin doctrina expansiunii comuniste (faimoasa teză а „exportului revoluţiei” etc.).

Astfel, avem încă o dovadă în plus ca să afirmăm că Problema basarabeană necesită о abordare complexă, începând cu premisele ei de ordin politico-diplomatico-militar, ce-şi găsesc explicaţia în cunoaşterea raporturilor internaţionale din Europa de Sud-Est sau, mai exact, а relaţiilor ruso-otomane din perioada precedentă: secolele XVIII – XIX. Vom menţiona, în acest context, că expansiunea politică şi militară а Rusiei spre Balcani şi eforturile Porţii Otomane de a-şi menţine dominaţia în bazinul nordic al Mării Negre şi în spaţiul Carpato-Danubiano-Nistrean, conjugate cu poziţiile marilor puteri europene, Franţa şi Anglia, s-au soldat cu grave consecinţe pentru Principatul Moldovei. Soarta Principatelor Române în acea perioadă hotărâtoare a fost totalmente lăsată la discreţia marilor puteri, care disputau spinoasa Chestiune Orientală. În acest context, menţionăm că, netăgăduind imperialismul Franţei, Austriei şi Marii Britanii faţă de Imperiul Otoman şi statele supuse lui, nu putem omite că rezultatele practice ale expansiunii ţariste în bazinul pontic, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, au fost destul de concludente: Crimeea, Caucazul, Moldova răsăriteană (pe talvegul Prutului şi cu gurile Dunării). Iar în cadrul Războiului ruso-turc din 1806-1812 Moldova şi Ţara Românească au fost piese de şah pe tabla geopolitică continentală dintre cei doi parteneri-rivali principali – Napoleon I şi Alexandru I, în spatele cărora erau şi alţi jucători din rândul marilor puteri europene.
Spoliatorul tratat de pace de la Bucureşti, semnat în ajunul Campaniei Ruse din iunie 1812 a Franţei napoleoniene, marchează o concesie (într-o conjunctură internaţională extrem de frământată) pe contul Moldovei, când, în cadrul crizei Problemei Orientale, are loc geneza unei noi probleme – a celei Basarabene. Consemnăm că esenţa chestiunii date este de natură politică, constând în integritatea naţional-teritorială a românilor moldoveni şi rezultă din cucerirea şi anexarea parţială a Moldovei, prin fixarea unui hotar arbitrar (scindând-o pe linia Prutului, practic, în jumătate) şi stabilirea Rusiei la gurile Dunării – semnificând, astfel, geneza unei noi probleme etno-politice internaţionale. Dacă chestiunea română, ca problemă internaţională, a semnificat, în secolul al XIX-lea, imperativul unităţii naţionale, apoi cea basarabeană – rezidă în scindarea naţional-teritorială a moldovenilor la 1812. „Astfel ocuparea în toate formele cerute de dreptul internaţional a teritoriului cuprins între Nistru, Prut şi Dunăre, are pentru Rusia mai mult decât importanţa unei simple cuceriri: prin aceasta ruşii câştigă poziţiuni, care domină ţările româneşti şi Dunărea, câştigă Hotinul, de unde domină întrările despre miazănoapte ale Carpaţilor, câştigă în sfârşit o înrâurire mai directă asupra poporului român” (M. Eminescu).

La o nouă răbufnire a crizei Orientale – în 1856, Rusia ţaristă a fost învinsă, fiind impusă de „areopagul european” să reîntoarcă Principatului Moldovei o parte din Basarabia anexată: cca 10 288 km2 cu o populaţie de cca 127 451 oameni. Însă, la 1878, după 22 de ani de integrare şi dezvoltare naţională firească, această bucată de pământ a fost din nou anexată de către Rusia, conform deciziilor Congresului de la Berlin.

URSS a declarat nule tratatele țariste cu Imperiul Otoman

Într-un sfârşit, Imperiul Otoman, ajungând în starea „omului bolnav al Europei”, a dispărut de pe harta lumii la 1922 (Mehmed al VI-lea Vaheddedin a fost ultimul sultan: 1918-1922). Din punct de vedere geostrategic, zona sa de influenţă interesa timp de secole atât Imperiul Ţarist, cât şi puterile occidentale. Imperiul Otoman, odată tricontinental, s-ar fi dezintegrat cu mult timp înaintea acestui moment tardiv dacă puterile occidentale nu l-ar fi menţinut în viaţă în mod artificial, cu scopul de a avea o forţă de contrapondere contra Rusiei – care, la acea dată şi-a sfârşit existenţa ca imperiu (în februarie 1917) şi ulterior, în decembrie 1922, din Rusia Sovietică se formează URSS.
Totuşi, puţini cunosc că şi Tratatul de pace ruso-turc semnat la Bucureşti, prin care s-a pecetluit la 16 (28) mai 1812 destinul Basarabiei, a avut o finalitate juridică tocmai peste 109 ani – la Moscova. Deoarece, poziţia statului sovietic (Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse – succesoarea Imperiului Rus) din acea perioadă, în problema tratatelor ţariste, şi-a găsit reflectarea în încheierea unor noi tratate cu ţările din Orient.

Acest important tratat ruso-turc, semnat la Moscova (16.03.1921), a fost identificat în procesul cercetărilor noastre consacrate comemorării a două sute de ani de la anexarea Basarabiei (2012) într-o culegere de documente mai puţin accesibilă a Departamentului administrativ al Comisarilor Poporului din URSS. Colecția de documente, publicată la Moscova în 1944, ce poartă notificarea „Pentru uz oficial” (Управление делами Совнаркома СССР. Для служебного пользования) şi conține cele mai importante decrete, instrucţiuni, note, directive, decizii cu privire la viaţa politică, economică, culturală și ideologică – toate acestea formând imaginea statului sovietic în primii douăzeci de ani de existență. Astfel, succesorii imperiilor Ţarist şi Otoman – Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă și Marea Adunare Națională a Turciei – au semnat la Moscova Tratatul ruso-turc de „prietenie și frăție”. Tratatul includea 16 articole și 4 anexe, fiind semnat din partea RSFSR de către Gheorghe V. Cicerin, Comisarul poporului pentru afaceri externe, și Jalal ad-Din Korkmasov (Дж. Коркмасов), iar din partea Turciei de către Yusuf Kemal-bey, Riza Nur și Ali Fuad-pașa. Tratatul a fost ratificat de VȚIK (ВЦИК) la 20 iulie 1921 și de Marea Adunare Națională a Turciei (MANT) la 31 iulie 1921. Schimbul instrumentelor de ratificare s-a făcut la 22 septembrie 1921, la Kars. Tratatul, semnat la 16 martie 1921, stipula părţilor semnatare să nu recunoască niciun tratat de pace sau alte acte internaţionale, în cazul în care ar fi impuse cu forţa să adere una dintre părţi (articolul 1), anulându-se tratatele inegale ale guvernului ţarist cu Turcia (articolul 6), fiind declarate nule orice fel de acţiuni şi drepturi referitoare la regimul stabilit de aceste tratate (articolul 7).

A trebuit să treacă mai bine de un secol, pentru ca Rusia (deja cea sovietică) să recunoască oficial, chiar dacă şi indirect, nulitatea consecinţelor Tratatului de Pace de la Bucureşti din 1812; deşi, cu trei ani mai devreme, populația Basarabiei şi-a decis de sine stătător destinul prin Actul Unirii din 27 martie 1918, rezolvând, astfel, echitabil Problema basarabeană.

Reieşind din faptul că esenţa acestei probleme rezidă în existenţa hotarului pe talvegul râului Prut, aceasta fiind o problemă etnopolitică a naţiunii române – consecinţă a vechii chestiuni Orientale, cu impact internaţional de lungă durată – ea dăinuie până-n prezent, aşteptându-şi soluţionarea istorică. Conchidem că, Anul 1812 a fost un an de cotitură, ce a provocat mutaţii geopolitice de lungă durată, cu implicaţii nefaste asupra procesului identitar al populaţiei majoritare din Basarabia.

La o distanţă de două sute de ani de când am devenit, din nefericire, vecini cu Rusia (1791-1991) Parlamentul tânărului stat Republica Moldova a dat o apreciere juridică tratatelor anexioniste, ce stipulaseră răşluirea Ţării Moldovei. În Declarația de independență a Republicii Moldova, semnată la 27 august 1991, „actele de dezmembrare a teritoriului național de la 1775 și 1812” sunt considerate – „ca fiind în contradicţie cu dreptul istoric și de neam și cu statutul juridic al Țării Moldovei, acte infirmate de întreaga evoluție a istoriei și de voința liber exprimată a populației Basarabiei și Bucovinei”.

În prezent este foarte simbolic să revenim ad initio – de acolo, de unde am pornit: de la Wilno, unde Pacea de la Bucureşti a fost ratificată de către Alexandru I (la 11 (23) iunie 1812) – la Vilnius, unde Republica Moldova a parafat Acordul de Asociere şi Liber Schimb cu UE (la 29 noiembrie 2013) şi să reamintim că, nulitatea juridică a Tratatului ruso-turc din 1812 cade sub incidenţa Tratatului semnat la Moscova (la 1921). Deoarece, pasul nostru decisiv spre apropierea-aderarea la Uniunea Europeană este, în fond, o revenire întârziată în sânul civilizaţiei tradiţionale – europene, ce nu poate fi calificată doar ca un „premiu real” şi nici unul ipotetic, ci ca o legitimă restabilire a unei situaţii geopolitice, deşi parţiale, rectificându-se urmările unui nefast tratat de pace, ce ne-a fost impus la 1812.

Dr. Vlad Mischevca

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *